[traducere]
Jurnal de călătorie în Raiul Motocicletelor
Piero Francisci
24 septembrie 2022 ora 20.57
„Noua Zeelandă la sfârșit de februarie… vrei?”
„Dacă nu alergi…”
Și așa, cu un mesaj și un răspuns între prieteni pe whatsapp, s-a născut ideea nebună de a face o excursie cu motocicleta în Noua Zeelandă. Citind de ceva vreme blogurile motocicliștilor și urmărind videoclipurile celor cărora le place să călătorească cu motocicleta, am fost intrigat de Noua Zeelandă… toți au fost încântați și asta mi-a stârnit imaginația.
Călătoria a depășit imaginația mea. Nu există fotografii, videoclipuri, povești care să transmită cu fidelitate emoțiile pe care le simți în timp ce mergi cu motocicleta în țara asta.
2/3 din Italia, cu 2 insule majore în nord și în sud, populate de doar 5 milioane de locuitori în buna companie a 10 milioane de vite și 25 de milioane de oi, un triumf al culorii verde în fiecare nuanță posibilă și peisaje frumoase și diferite, de la mare la munți, de la văi și dealuri până la platouri aride și fiorduri adânci, drumuri minunate proiectate de motocicliști pentru motocicliști, pe scurt, Noua Zeelandă.
După luni de pregătiri și ultimele zile de dinaintea plecării petrecute găsind modalități de a face bagajele care să se încadreze în greutatea impusă pe bilet, pe 23 februarie la ora 23.30 plecăm: Maurizio, Alexia și eu din București, Antonella și Fabrizio din Milano, Erno din Budapesta.
24 februarie 2023
Ne întâlnim în Dubai cu Antonella și Fabrizio și împreună vom lua un zbor scurt… doar… doar 16.5 ore!!! Ahh… petrecem ziua în avion și prin aeroporturi. M-am uitat la ceas de 2567 de ori!!! Și am auzit sforăituri în 154 de limbi diferite. Brescianul sforăie bine!!!
25 februarie 2023
În cele din urmă, după 28 de ore de călătorie adăugate la 12 ore de diferență de fus orar, plecați joi seara pe 23 februarie, ne trezim aterizând în mijlocul zilei de sâmbătă 25, la ora 12, în Auckland, egală cu miezul nopții de vineri 24 în Italia. O călătorie fără sfârșit…. când pe ecranul scaunului avionului vezi că ești pe cale să începi traversarea Australiei, mai sunt 8 ore până la sosire!!! Iar întrebarea care se repetă insistent în mintea este: dar oare va merita?
Odată ce am coborât din avion și ne-am îndreptat către controlul vamal, ne-am lovit de o coadă de bărbați de 30-40 de ani cu origini aborigene după trăsături, un grup cu cămăși roșii și altul cu cămăși verzi. Cu toate acestea, ambele emanatoare ale unui „miros” de umanitate cu posibile efecte letale și, datorită dexterității lui Maurizio, sărim peste coadă și găsim o zonă plină de aer pur și aproape de control. În 10 minute suntem în mod legal în Noua Zeelandă!
Niște probleme cu YELLOW BUS, dar până la urmă reușim să ne dăm seama cum să ne mișcăm de la aeroport la hotel. Pentru noi este 2 dimineața, dar în Auckland e doar 2 după-amiază! Maurizio propune să nu doarmim, după 35 de ore trezi susține că învățăm cum să nu mai dormim și nu e nevoie să ne întoarcem la obiceiuri banale; atunci, duș si plecăm la centrul comercial din Auckland cu un taxi cu 6 locuri condus, ca probabil toate taxiurile din Noua Zeelandă, de un indian cu turban. Înainte de a coborî, îl rezervăm pentru a doua zi dimineață la 9.30 când din Auckland va trebui să mergem până la Maraetai, la vreo 30 km distanță, să luăm motocicletele.
Din centrul comercial ne îndreptăm spre port. Și deja aici ne dăm seama de ospitalitatea acestei țări; luăm un autobuz urban și șoferul, văzându-ne niște turiști obosiți și stângaci, ne lasă să urcăm fără să plătim.
Cina la Poni Room din portul Auckland și prima degustare de vin roșu local… ei bine… încă pe partea de vinificație, neozeelandezii au multe de învățat!!! În cele din urmă, după cină, luăm 2 taxiuri și ne întoarcem la hotel, la Gateway Airport. Întâlnire stabilită la micul dejun la 8.30.
Noapte bună, băieți, după 50 de ore fără somn ne vom mai aminti cum se doarme?
26 februarie 2023
Noaptea a trecut liniștită, toți 5 ne-am amintit brusc cum să dormim și am făcut-o chiar bine! La 8.30 deja ne umplem cu micul dejun continental al hotelului în așteptarea taximetristului indian.
Sunt serios îngrijorat. Eu personal m-am ocupat de închirierea motocicletelor prin E-mail și am comunicat cu Randal, omul cu motociclete, în engleză, datorită prietenului meu Google Translate (engleză mea este egală cu 0, poate chiar mai puțin…). Achitasem și avansul dar certitudinea că agenția și motociclete există, nu o aveam. Imaginează-ți ce situație jenantă ar fi fost să ajungem la 19.000 km de casă pentru a avea o vacanță cu motociclete și să ne trezim fără motociclete!
Așa că orele de la trezire până la sosirea în Maraetai le trăiesc în tensiune chiar dacă Maurizio le confundă cu „agitația” mea obișnuită. Indianul este punctual, încărcăm valizele pe jumătate goale pe care le vom lăsa la Randal și plecăm spre plaja din Maraetai. Vom găsi oare motocicletele sau va trebui să recurgem la planul B pe care nici măcar nu îl avem?
Niște probleme să găsim Colson Lane 10 Maraetai, dar în sfârșit ajungem. Taxiul merge pe un drum neasfaltat și în final, sub prelata unei case de lemn, vedem 5 motociclete! Randal există! Motocicletele există! Internetul este fantastic! Da, da, vom merge pe motociclete! Mă simt mai bine, mult mai bine!!!!
Randal este un tinerel în vârstă (ca mine… în jur de 60…) atletic și simpatic. Ne salutăm de parcă ne știm de o viață… și această situație mă binedispune. Citesc pe fețele prietenilor mei același entuziasm. Și îi las pe seama formalităților. Contract, deductibile, garanții, plăți etc. și o vorbă cu Randal. În engleză eu înțeleg doar 2 cuvinte din 200 și totuși sunt mândru de munca mea!!! Avem motociclete, le-am găsit în cealaltă parte a lumii și sunt și motociclete frumoase !!! Mă laud BRAVO PIERO!!!
Ținând cont de faptul că celălalt tovarăș de călătorie, Erno din Târgu Mureș (aproape că pare un nume epic!!!) va ajunge mai târziu direct de la aeroport, decidem să ne familiarizăm cu primele 4 motociclete și să facem o plimbare prin împrejurimi.
Am cea mai tânără motocicletă, un Tiger Triumph 900 cu doar 1100 km. Motociclist bătrân și motociletă tânără, dar în ciuda diferenței generaționale ne înțelegem imediat.
Lui Maurizio, care o va avea ca fotograf și pasager pe Alexia, o Yamaha super Tenere 1200, puțin obosită, și totuși robustă și fiabilă cu peste 90.000 km.
Fabrizio se va ocupa (și invers) de un BMW 700 GS, un fier de vârstă mijlocie ca Fabrizio, 45.000 km, dar un fier german care, ca și Fabrizio, nu trădează niciodată.
Iar Antonella, minunata surpriză a călătoriei, va îmblânzi un Kawasaki Versys 300 aproape nou. Doar 5.000 km parcurși. Motocicletă ușoară, dar somptuoasă, pe care Antonella o va conduce 4.200 km fără cea mai mică greșeală în timpul călătoriei și doar câteva stângăcii în timpul opririlor și al parcărilor.
Încă staționară, „vaca” pregătită pentru Erno. Un BMW GS 1200. Motocicleta ideală pe măsura profesorului!!
Și iată-ne cu fiarele noastre și …… prieteni, aveți grijă că aici mergem pe stânga, sensurile giratorii sunt în sensul acelor de ceasornic si pericolul, când intrați pe drum, vine din dreapta!!!
Deci… să încercăm? Și haide… și haide la dreapta dar pe stânga de-a lungul plajei. O plajă minunată pe malul Pacificului unde numărăm 10 persoane. Cu o plajă ca aceasta în Riccione într-o duminică dimineață la 11.30 ar fi fost 100.000 de oameni!!! Vederea mașinilor care circulă din direcția opusă ajungând pe dreapta ne provoacă o oarecare confuzie, dar rămânem concentrați și facem primii 100 km de-a lungul coastei. Ne dăm seama deja că drumurile sunt perfecte, marcajele rutiere impecabile, traficul ordonat și țara de un verde uimitor. Un alt verde în comparație cu cel european.
Ne oprim la o cafea și încă o dată avem confirmarea că secretul prăjirii cafelei rămâne al italienilor.
Ne întoarcem după vreo 2 ore la Randal și în 10 minute ajunge soția lui Randal cu Erno. Privind mașina sosind pe alee, observ că mașina se înclină dramatic spre stânga șoferului. Când Erno coboară, înțeleg de ce. Soția lui Randal 50 kg, Erno 120!
Salutări cu Maurizio, Alexia, Fabrizio și Antonella cu care a împărțit și alte călătorii. Pentru mine este prima întâlnire, strângerea obișnuită de mână a cuiva care se cunoaște pentru prima dată, dar imediat simt că acolo va fi empatie.
Așteptăm ca Erno să finalizeze formalitățile de închiriere, să se îmbrace pentru a merge cu motocicleta și să urce pe GS și, după e îi salutăm pe Randal și pe soția lui, luăm drumul spre Auckland. Călătorim în șir, eu în faţă, Erno ultimul. Dar pe măsură ce ne apropiem de Auckland îi las comanda lui Fabrizio care a cumpărat un SIM Vodafone din Noua Zeelandă și, prin urmare, echipat cu un navigator Google Maps, ne va ghida cu măiestrie pe tot parcursul călătoriei.
Prima oprire pentru prânz. Astăzi mâncăm în Vietnam. Alegem spaghetele transparente și încă nu am putut stabili dacă erau din orez sau din plastic?!?
Ne luăm însoțitoarele de călătorie cu care fiecare dintre noi începe să se obișnuiască, să se cunoască, să se aprecieze….. și aici magia se repetă …. relația intimă dintre om și fier de parcă acel obiect din oțel, plastic, cauciuc și șuruburi ar avea suflet, inimă, și ar avea grijă de noi. Magia motocicletei pe care doar pasionații știu să o recunoască.
Rapid la hotel pentru a pregăti mai bine bagajele care ne vor urma de-a lungul aventurii. Împachetarea este un adevărat ritual pentru fiecare motociclist. Este un studiu profund al logicii sistematizării și un efort de a memora unde vom pune lucrurile de care vom avea cea mai mare nevoie și pe cele de care vom avea mai puțină. Pe o motocicletă nu poți lăsa nimic la voia întâmplării, fiecare detaliu este fundamental și poate face diferența între o mare distracție și un mare dezastru. Această atenție la detalii este unul dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult. Îmi ocupă complet mintea eliberând-o de toate celelalte probleme ale vieții de zi cu zi. Paradoxal, mă relaxează, mă liniștește chiar dacă este mereu precedată de expresia „……”.
Ne hotărâm să mergem în nordul orașului Auckland pentru cină, să mergem acolo cu motocicleta. 25 km pe șoseaua de centură? Pe drum național? Pe variantă? Bho…nu știu…oricum pe un drum cu 3 benzi ce traversează Auckland, oraș modern, populat de aproximativ jumătate din întreaga populație a Noii Zeelande.
Turnul TV, simbolul orașului, iese în evidență noaptea. Se aprinde roșu în seara asta, dar nu avem timp să ne oprim și să îl pozăm, suntem atât de concentrați la conducerea pe stânga și pe traficul de seară al capitalei morale care nu ne permitem să oprim.
Ajungem la restaurant, un pub englezesc unde trebuie să vizitezi toată clădirea pentru a găsi bucătăria, a comanda ce vrei și a primi în schimb un steag cu număr. Cineva mai târziu, urmând numărul, ne va aduce comanda. Curios despre bucătărie? Ei bine… ca vinul… nu contează și hai să ne mulțumim cu un fish and chips! În schimb, în privința berii, nu dezamăgesc spiritul anglo-saxon!!! Bună într-adevăr.
După cină, vizită sub podul care traversează golful, selfie și înapoi la hotel. Motocicleta trebuie condusă ziua! Și nu doar în Noua Zeelandă. Luminile care se reflectă pe vizieră sporesc atenția, totuși, ceasul biologic întrerupt îmi provoacă oboseală. Doar 25 km, dar am întâmpinat dificultăți.
Iar la hotel un frumos joc de cărți, SCALA 40. Se așază la masă campionul mondial al oratoriului și campionul mondial al sacristiei. Cine sunt ei vom afla mai târziu, dar jocul este câștigat de un outsider. Oratoriul şi sacristia sunt foarte departe, outsiderii au mâna mai bună.
Ziua de 26 s-a terminat… mâine începe turul Noii Zeelande, pentru pasionații francezi, Le Tour de Nouvelle Zeelande, pentru noi, o mare aventură.
Insula de Nord
27 februarie 2023
Toată noaptea a plouat. Nu a fost greu de observat ținând cont de faptul că hotelul Gateway are acoperișuri din tablă fără nicio izolație și de aceea clinchetul ploii a fost fundalul sonor pentru somnul nostru.
Mă trezesc devreme, poate încă amețit de diferența de fus orar de 12 ore sau poate de fiorul începerii călătoriei. Prefer să cred că este cea din urmă. Devin din nou entuziasmat pentru o excursie pe moto, la 61 de ani încă mă face să mă simt tânăr!
Motocicletele sunt parcate chiar în fața ferestrelor camerelor noastre și începem ritualul încărcării bagajelor. Fabrizio va conduce grupul spre destinația de astăzi: Rotorua. Ieșim în șir și luăm autostrada. Există trafic tipic unui oraș mare și o zi de lucru și cu volan pe stânga, simțim o oarecare jenă. După doar 20 km spre sud, Fabrizio decide să părăsească autostrada și pentru că a început să plouă din nou trebuie să purtăm cu toții echipament de ploaie.
Hotărâm împreună să punem pe navigator opțiunea „fără autostrăzi”. Vrem să ne bucurăm de locuri pe care le vom traversa și atenția indispensabilă pe autostradă nu ne-ar permite. Iată Noua Zeelandă care se desfășoară de-a lungul drumurilor secundare spre sud. Dealuri ușoare brăzdate de aceste fâșii perfecte de asfalt care despart pășuni foarte verzi unde, ca în iesle, pasc oile și vacile.
Este o plăcere să conduci motocicleta… fără gropi, fără șocuri. Este ca o pistă de moto GP. Fantastic! Pe bucata de hârtie în care, la sfârșitul zilei, am notat km și locurile vizitate, am scris imediat „drumuri fabuloase!!!!”
Este atât de plăcut să parcurgi aceste drumuri încât la un moment dat, într-un moment de nebunie tinerească, depășesc grupul care merge cu 120/130 km pe oră și decid să las toți cei 95 CP ai Triumf. 140,150,160,170,180,190,200 … este o plăcere să văd creșterea numerelor vitezometrului digital, să aud zgomotul celor 3 cilindri care devine din ce în ce mai ascuțit și să simt cum drumul se îngustează!
2, 3 km așa… nu mai mult pentru că, inevitabil, bătrânețea revine să prevaleze asupra nebuniei juvenile și încetinesc. Mă uit în oglinzi și cu satisfacție observ că sunt singur…”I-am pierdut!! Le-am acordat cel puțin un minut!!!”
Minutul trece, 2, 3, 4 trec și apoi satisfacția face loc îndoielii. Am greșit strada? Și de fapt, mergând înapoi, îi găsesc pe prietenii mei care mă așteaptă la o intersecție. Am continuat să merg drept în euforia vitezei, dar ar fi trebuit să fac dreapta spre oprirea noastră intermediară, „Hobbiton Movie Set”.
Chiar aici au filmat unele părți din „Stăpânul Inelelor” și în interiorul unei ferme au făcut satul Hobbiților. Scenele, care în cinematograf păreau rezultatul unor efecte speciale obținute datorită tehnologiei digitale, sunt doar filmări clasice într-un loc fantastic care există într-adevăr. Vizităm setul, interesant, chiar dacă din tot ce ne-a explicat ghidul eu personal nu am inteles nimic. Norocul meu, dar nu numai al meu, este că Alexia, o fată fantastică, vorbește și înțelege bine engleza și, prin urmare, rezumă cu pricepere punctele esențiale indicate de ghid.
După o oprire de 3 ore între vizită și prânz, ne întoarcem cu motocicletele înapoi la Rotorua. Alte drumuri magnifice, alte suișuri și coborâșuri înfiorătoare și suntem în „Campi Flegrei” ai Noii Zeelande. Vaporii ies din pământ peste tot formând nori albi care învelesc orașul.
Găsim rapid motelul, lăsăm bagajele și facem un duș rapid. Alexia găsește un restaurant pe internet care ne inspiră, Cobb&Co. Cu Uber ajungem la restaurant și pe lângă o chelneriță amabilă care vorbește franceza, întâlnim un robot care ne servește la masă. Nu știm dacă nimerim, din farfuriile aduse de robot, ce comandase de fapt fiecare, dar mâncăm bine şi bem o bere bună din Noua Zeelandă. În timpul cinei ne hotărâm asupra cazării pentru următoarea noapte. Ținând cont că feribotul pentru a ajunge pe insula sudică va fi la ora 20.30 decidem să scurtăm etapa și în loc să ajungem în Wellington, ne vom opri în Bulls, cu 150 km înainte.
Rezervăm cazarea pe internet și după cina excelentă ne întoarcem la motel. Cei îndrăzneți, Antonella, Fabrizio și Maurizio pe jos, leneșii, Alexia, Erno și cu mine tot cu Uber. Ziua a fost intensă și odată întins pe pat, îmbrățișarea lui Morpheus mă întâmpină fără ezitare. Noapte bună nouă!
28 februarie 2023
Până acum am depășit dificultățile aduse de schimbarea fusului orar, ne trezim dimineața odihniți și pregătiți pentru noua etapă. Vom călători spre sud aproximativ 320 km pentru a ajunge la Bulls. Mai avem încă o mare problemă de rezolvat: biletele pentru feribotul cu care vom traversa Pacificul prin Strâmtoarea Cook, din Wellington până la Picton pe Insula de Sud.
Randal, foarte amabil, înainte de sosirea noastră în Noua Zeelandă reușise să ne facă rezervarea, dar nu ne-am dat seama că plata trebuia făcută până pe 25 februarie și nu am făcut-o. Nu știm așadar dacă vom avea sau nu locuri pe navă în ciuda rezervării. Încercăm să sunăm și ne lasă să așteptăm mai mult de o jumătate de oră pentru a ne trimite la un alt număr. Singurul lucru care ne rămâne de făcut este să mergem la un centru de informare turistică. Această țară este cu adevărat organizată pentru primirea turiștilor. Fiecare locație are un centru unde te ajută cu rezervări, vizite speciale etc.
Fabrizio scrie pe navigator adresa biroului de informații și ne conduce până acolo. De aici intră în scenă Alexia și Erno. Cu engleza lor fluentă, ei spun problema noastră băieților din spatele biroului. O tânără maori cu o conformație de pilier de rugby și un tânăr metiș maori-aborigen cu un corp de dansator și evidente mișcări afeminate.
Foarte amabili amăndoi, rezolvă problema cu feribotul făcându-ne să plătim biletele și dându-ne informații despre ce să vizitam în zonă. Printre opțiunile posibile se numără vizita la centrul de conservare a păsărilor KIWI, simbol al Noii Zeelande. Sunt păsări care trăiesc exclusiv în această țară și cu particularitatea de a nu avea aripi. De asemenea, depun ouă cu o dimensiune de 8-10 ori mai mare decât ouăle unei găini, în ciuda faptului că au o masă foarte asemănătoare cu cea a unui pui. Vizita se încheie în mai puțin de o oră.
Când m-am trezit, cerul amenința cu ploaie, dar acum este cald și însorit. Luăm motocicletele și ne îndreptăm spre sud. Vremea se schimbă pe parcurs și suntem nevoiți să purtăm echipamentul de ploaie.
Drumurile continuă să fie fabuloase. Un asfalt perfect care vine continuu păstrat cu lucrări de întreținere ale stratului de uzură. Semnalizarea este impecabilă: s-ar putea conduce doar urmând indicatoarele verticale fără a privi drumul. Trecem prin păduri dese, pășuni foarte verzi si centre urbane mici unde oprim punctual la fiecare benzinărie. Dacă ar exista un capitol din ghidul Michelin dedicat toaletelor publice din Noua Zeelandă, Alexia ar fi autoarea. Nu pierde nicio ocazie de a merge la toaletă, poate temându-se că va avea cu adevărat nevoie și nu va putea să se oprească în timpul plimbărilor cu motocicleta.
Parcurgem multi kilometri prin ploaie și mă surprinde Antonella. Merge pe motocicletă de doar 2 ani, dar arată ca un centaur de o viață. Nu-și ratează niciodată traiectoriile, în ciuda puținilor cai putere ține ritmul motocicletelor mai puternice, aruncându-se în depășiri cu prudență dar fără teamă și pe asfalt ud pare să se entuziasmeze. Un mit!
Ajungem la Bulls. Cheile de la motelul pe care l-am rezervat ar trebui să fie în căsuța poștală de la recepție . Alexia verifică dar niciun nume scris pe cele 3 plicuri pe care le găsește nu se potrivește cu al nostru!! C…. nu avem camere? Din fericire, pe o foaie de hârtie lipită pe ușă există un număr de telefon și la 10 minute după apelul Alexiei, o doamnă maori își face apariția într-o completă confuzie mentală. În cele din urmă aflăm că alți oaspeți ne-au luat cheile și doamna se îngrijește cu sârguință să îi „expulzeze” și să ne atribuie camerele.
E deja 7 seara și ne dăm seama că în această țară localurile se închid foarte devreme și găsirea unui restaurant după 7 devine o provocare. Ne hotărâm apoi să ne lăsăm bagajele la motel și ne ducem rapid cu motocicletele spre centru (atenție la definiția centrului, complet diferită de cea la care ne referim noi. Pentru noi este piata, agora dominată de palatele străvechi ale vechilor domni și stăpâni ai orașului sau biserici străvechi care dau mărturii despre rădăcinile noastre adâncite în trecut. În Noua Zeelandă, centrul este principala porțiune de drum pe care sunt prezente mai multe activități comerciale situate în cadrul construcțiilor spartane din lemn și tablă care au cel mult 25 de ani).
Totul este închis. În spatele unei benzinării vedem o vitrină încă luminată, un popular restaurant indian care este pe cale să se închidă. Au pus deja scaunele pe mese pentru a spăla pardoseala. Alexia, legendara noastră Alexia, coboară rapid de pe Tenere și întreabă dacă mai este posibil să mâncăm. Indianul, uitându-se poate la sertarul de numerar nu prea plin al zilei, ne întâmpină punând scaunele de plastic înapoi la locul lor.
Maurizio preia inițiativa și comandă toate preparatele din meniu; PUI TIKKA, SAMOSA, SPEIGHT etc etc. Masa se umple și devine clar că prânzul anterior de la Burger King nu fusese satisfăcător. În 10 minute, degustând (ca să zic așa… poate că verbul potrivit ar fi devorând) din toate, golim farfuriile. Eu personal am considerat mâncarea ca fiind excepțională. Nu am înțeles ce am mâncat dar știu că am mâncat foarte bine. Aici Alexia face cunoștință cu lemon, lime & bitters, o sticlă de 330 cl, umplută cu apă minerală cu lime și suc de lămâie care va fi băutura ei pe tot parcursul călătoriei. Noi, ceilalți, întâlnim berea din Noua Zeelandă și, ca Alexia, nu o vom mai lăsa.
A fi împreună în jurul unei mese, după cum știm, este un ritual pentru noi, latinii. Este felul în care ne cunoaștem, discutăm, ne apropiem și ritualul se repetă și aici în Bulls, între glume, râsete și discuții serioase până când, văzând că doamna indiană curăță cu încăpățânare mereu aceeași masă, înțelegem că este timpul ca ei să închidă și noi să plecăm. Plătim nota, ne întoarcem la motoare și plecăm la motel.
Mâine schimbăm insula, chiar mai la sud. Ar fi bine să avem un somn bun și pentru că în timpul cinei, Alexia a primit un e-mail de la compania de feribot conform căruia plecarea feribotului de la 20.30 seara se mută la 2.30 noaptea. Va fi o zi lungă!
1 martie 2023
Nu e nicio grabă în această dimineață. Sunt doar 150 km până la Wellington și în orice caz, feribotul va pleca noaptea. Părăsim motelul din Bulls pe la 11 și cu multe opriri pe drum până acolo, ne apropiem de Wellington. Wellington și suburbiile sale sunt cuibărite între văi și dealuri care au vedere la mare. A intra în zona urbană este un distractiv si continuu ‘în sus și în jos’. Senzația, coborând spre port, este aceea de a fi pe coasta Liguriei când, părăsind A10, cobori spre mare. Aceleași curbe în ac de păr, aceleași tufe înflorite, aceeași adiere și același miros de mare.
Toate orașele din Noua Zeelandă sunt colorate cu semne, cu clădiri moderne dar fără de care ar fi neplăcute pentru vizitatori. Într-adevăr ordinea, curățenia atât a străzilor cât și a caselor și a spațiilor comerciale le fac plăcute și vesele. Și Wellington ni se arată așa. În plus, locuitorii au obiceiul de a atârna de arhitrave coșuri sau vaze pline cu flori colorate în semn de bun venit. Foarte drăguț! Abia mai jos, în centrul administrativ, găsim clădiri din sticlă și beton cu mai multe niveluri, poate cel mult 10, 15 etaje, dar sunt atât de puține încât le poți număra pe degete.
Ajungem la începutul după-amiezii și mergem direct în port pentru a înțelege cum funcționează traversarea cu feribotul. Nu suntem tocmai convinși de autenticitatea e-mailului primit de Alexia și sperăm că informațiile despre plecarea întârziată nu sunt adevărate. Poate putem lua feribotul de la 20.30 sau chiar cursa anterioară.
Din păcate, e-mailul este autentic. Vom pleca la 2.30 noaptea!
Erno începe să aibă o durere foarte puternică în gât și o tuse foarte enervantă, are nevoie de odihnă.
Mai sunt vreo zece ore până la îmbarcare, așa că ne întoarcem pe motociclete în căutarea unui parc unde să ne întindem și să ne odihnim. Trebuie să economisim energie având în vedere că vom avea parte de un somn real doar în 36 de ore.
Fabrizio introduce în telefon adresa unui parc și Google Maps ne ghidează spre vârful unui deal. Nu este un parc, dar un fel de grădină botanică și decidem să parcăm și să ne odihnim pe gazon în faţa unei clădiri mari, convinşi că vom găsi acolo o cafenea. În nici un caz. Fără cafea.
Nu ne rămâne decât să jucăm o scala 40 în timp ce Erno se întinde pe iarbă încercând să doarmă și Alexia navighează pe internet în căutarea unui restaurant pentru cină.
După două ore de relaxare, foamea începe să se simtă așa că mergem spre centru. Orașul este aproape pustiu. Este doar 7 seara, dar probabil la aceste latitudini și longitudini te culci devreme. Găsim o parcare pentru motociclete lângă portul vechi și după colț, restaurantul cubanez „Ernesto’s”, unul dintre puținele încă deschise.
Cina este decentă dar nimic deosebit și cu mult sub așteptările induse de primire și de frumoasa chelneriță. Vrem să degustăm vin din Noua Zeelandă și comandăm o sticlă de vin roșu. 115 euro, 0,75 litri. Mai bine să trecem cu vederea calitatea. Poate alcoolul sanitar este mai gustos!!!
Mai sunt 5 ore pînă la îmbarcare, așa că facem o plimbare în port și bem o bere pe terasa unui bar pustiu, dar încă deschis. Ne urcăm înapoi pe motociclete și ne îndreptăm spre port. Poate că sala de recepție va fi deschisă și vom putea trage un pui de somn într-un fotoliu. Totul închis. Afară este o singură bancă cu 5 scaune și noi suntem 6. Apelând la amintiri din tinerețe și energie în scădere, mă hotărăsc să mă întind pe trotuar și să încerc să dorm. Reușesc și un videoclip filmat de Maurizio o confirmă. Sforăi și din tonul sforăitului se pare chiar că e un somn liniștit.
Ceilalți, confortabil (ca să zic așa) așezați pe scaune îmi urmează exemplul și câteva ore trec repede.
În sfârșit, începe îmbarcarea. La 3 suntem la bord. Legăm motocicletele în cele mai puțin sigure moduri posibile având încredere în ajutorul nepământesc. La 4 plecăm în sfârșit cu vreo 2 ore întarziere. În 4 ore vom debarca pe Insula de Sud. Somnul învinge rezistența tuturor și în cele mai ciudate poziții ne putem odihni un pic. Mâine va fi greu. Vom vedea…..
Insula de Sud
2 martie 2023
La 8.30 difuzorul de pe feribot ne avertizează că putem coborî și apropia de vehicule. Am ajuns la Picton. Eliberăm stângaci motocicletele de frânghii și coborâm în șir indian de pe rampă.
Destinația de astăzi este Westport, pe coasta de vest. Alexia a rezervat deja următorul motel la Carters Beach, la 5 km de Westport. Traversăm regiunea Marlborough care, citind numele, ar părea capitala tutunului. În schimb, mare cât Umbria, e zona de unde provine 75% din producția de vin din Noua Zeelandă. În dreapta și în stânga, domină podgorii de diferite specii dar toate îngrijite ca grădinile din Versailles. Triumful grijii și al atenției fermierilor locali.
Podgoriile domină valea, iar în spatele rândurilor foarte ordonate și toate de aceeași înălțime, dealurile găzduiesc pășuni verzi unde turmele de oi și cirezile de viței par să se bucure de paradis. Este o plăcere să mergi cu motocicleta înconjurat de aceste peisaje. Ne face să uităm de oboseală dându-ne înapoi putere. Ne vine să țipăm în cască!
La începutul după-amiezii ajungem la motel. Erno este vizibil mai rău. Are chiar febră şi decide că va rămâne în cameră în timp ce noi vom pleca la 50 de metri, la „Donaldo’s„, bucurându-ne de o excelentă cină. O acompaniem cu un vin alb. Maurizio insistă asupra faptului că vinurile albe sunt excelența din Noua Zeelandă. Rămân, ba chiar îmi întăresc părerea. Podgorii uimitoare, dar la calitatea vinului sunt încă foarte departe de parametrii noștri.
Când ne ridicăm de la masă, este deja seară. Soarele a coborât deja în apele oceanului și a lăsat pe cer culori superbe. Pe linia orizontului Mării Tasmaniei, un roșu-portocaliu care se estompează spre cer, de la violet până la albastrul închis al nopții. Imposibil de descris în cuvinte, dar suficient pentru a justifica călătoria.
La motel verificăm starea lui Erno. Nu este una bună și mâine avem o etapă lungă pe coasta de vest. Să sperăm ca noaptea să aducă o îmbunătățire, altfel pentru profesor va fi cu adevărat greu.
3 martie 2023
Ca de obicei, sunt primul care se trezește. La 6.30 sunt deja îmbrăcat. Ies din perimetrul motelului și traversez strada pustie și un parc vesel pentru copii pentru a ajunge la plajă.
Câțiva zeci de kilometri lungime, 200 de metri lățime. Un nisip cenușiu, foarte fin, pieptănat de vânt și de mişcarea veşnică a mării. Pustiu. În lumina blândă a zorilor mă simt ca un mic intrus în acea minune a creației. Merg în vârful picioarelor de parcă nu vreau să deranjez; intimidat de spectacolul deschis în fața ochilor mei și de sunetul dulce al unei mări calme care mângâie malul.
Mintea mea pleacă departe și atât de multe gânduri o invadează încât devine confuză. Moment clasic și rar în care cerem sensul vieții, dar așa cum spune Vasco, nu are un sens! Stau câteva minute cât să mă „luminez de imens” precum Ungaretti la Mattina și să colectez niste scoici aduse de ocean.
Mă întorc în camera mea așteptând ca Erno să se trezească și să văd cum se simte. Din păcate, nu e bine. Situația s-ar putea să se fi înrăutățit mai degrabă decât să se fi îmbunătățit. Erno este un gigant atât fizic cât și în voință. El îi asigură pe toți că va reuși și când ritualul îmbrăcării și încărcării bagajelor s-a încheiat, plecăm.
Astăzi este programată o etapă lungă, de la Westport la Haast, aproape 500 de km și vom parcurge coasta de vest.
Lăsăm în urmă două cele mai mari orașe, Greymouth și Hokitika și apoi călătorim sute de km fără trafic, cu drumuri incredibil de frumoase chiar dacă toate acoperite de ploaie neîncetată. Sus, jos, curbe în ac de păr, curbe largi, curbe înguste, dar toate semnalizate cu cea mai mare grijă. Ar fi o umilință să ratezi traiectoria unei curbe cu aceste semnale!
Ne oprim de mai multe ori pentru verificările obișnuite ale Alexiei privind condițiile toaletelor din Noua Zeelandă și pentru a pune benzină. La o benzinărie îmi dau seama că Fabrizio caută cu teamă telefonul și ne spune că l-a pierdut. Este ușor să-ți imaginezi cum te simți când îți pierzi telefonul… Suntem atât de obișnuiți să predăm viața noastră, lumea noastră cu tot ceea ce înseamnă acestei cutii de sticlă și plastic iar, în momentul în care nu o găsim, sentimentul de nedumerire ne asaltează, luând orice certitudine și proiectându-ne într-un viitor apropiat plin de mizerie. Nu întâmplător expresia tipică care însoțește înțelegerea pierderii este „Ce mizerie…mi-am pierdut telefonul!!!”
Și eu, abătut și cu părere de rău pentru inconvenientul lui Fabrizio, încep să pun întrebări și afirmații proaste de parcă ar fi soluția problemei; de tipul ”dar hai că nu se poate/ dar poate ți-a căzut în baie/ dar poate l-ai strecurat distrat în bagaj” etc, etc.
Când Fabrizio își pierduse orice speranță și acceptase cu regret ideea unei zile de c…., observ că buzunarul din spate al jachetei lui, pe care Fabrizio o scosese și o ținea pliată pe antebraț, are o umflatură ciudată, subtilă. Ating jacheta și simt silueta inconfundabilă a unui telefon.” Dar, Fabrizio, nu e ăsta?”
Și apoi iată învierea. Chipul lui Fabri, mohorât și gânditor, transformat parcă prin magie, în soare: ochi strălucitori de bucurie și un zâmbet foarte frumos până la urechi!!! Este telefonul pierdut și întregul grup se simte ușurat!
Haideți, băieți, să mergem din nou! Din nou apă, din nou curbe printre pădurile impenetrabile și în ciuda ploii, gaz, gaz, gaz!
Etapa a fost lungă și ajungem în satul Haast la ora 7 seara. Pe hartă, Haast este marcat cu litere mari, îngroșate și cu punct roșu. Ne așteptăm așadar la o locație similară celorlalte deja traversate. O stradă principală cu multe activități, magazine, restaurante. În plus, la sosirea noastră vedem prima mașină de poliție de când am ajuns în Noua Zeelandă, conferind locului o anumită importanță.
Luăm camerele și în câteva minute suntem pregatiți de cină. Maurizio, curios ca întotdeauna, caută pe internet și Vrăjitorul Wikipedia îl informează că: numărul de locuitori din sat este de 84 de persoane, conform recensământului din 2018, iar în toată zona întinsă pe o suprafață de 4099 km2 (egal cu 409.900 de hectare, adică aproape 680.000 de terenuri de fotbal!!!) locuiesc doar 258 de oameni.
Am dat peste o metropolă! Normal că există poliție!
Există doar 2 restaurante: unul este deja închis, celălalt mai servește încă ceva de mâncare. Numele „The Hard Antler” este suficient pentru a descrie localul. Construcție din lemn, atmosferă de pub englezesc si o masă pentru 8 persoane din lemn masiv cu o greutate de aproximativ 700/800 kg. De grinzile acoperișului atârnă sute de coarne de cerb.
Toți cei 84 de locuitori sunt aici. Poate chiar și câțiva din altă zonă.
Ne servește o fată drăguță, cu caracteristici somatice ale chipului anglo-saxon, dar cu fizicul unui jucător de rugby maori. Maori pursânge este în schimb proprietarul. Scund, gras, de-a dreptul urât și îmbrăcat doar într-un maiou albastru deschis lung până la genunchi. Face turul casieriilor de la bar și de la restaurant retrăgând, cu mâinile mari și grase ca în figurile lui Botero, toți banii pe care îi găsește.
Poate că în Noua Zeelandă felul întâi, felul al doilea și desertul sunt servite împreună ca la Autogrill pe tavă și deci, având în vedere că Maurizo și Alexia au comandat supă, deși sunt gata în câteva minute celelalte feluri de mâncare, ne servesc abia după mai bine de o oră, timpul necesar pregătirii supelor (ar fi nevoie de un emoticon roșu pentru a exprima sentimentul).
O cină bună. Maurizio și Anto termină cu un whiskey scoțian bun.
Încheiem ziua cu o Scala 40 jucată sub baldachinul toaletelor publice. Și da… este chiar clădirea care adăpostește toaletele publice. În Noua Zeelandă se găsește în fiecare localitate, mică sau mare. Există o masă frumoasă și bănci confortabile unde poți aștepta prieteni întârziați sau constipați.
Facem un joc bun și, ca de obicei, campionii mondiali ai oratoriului din Brescia și ai sacristiei din Perugia ajung repede la 151, lăsându-i doamnei centaur gustul victoriei.
Galanterie? Nooo….doar un mare ghinion!
Erno este încă într-o formă proastă. Voința lui este lăudabiăl, dar mai presus de toate, respectul său pentru călătoria noastră. În ciuda stării sale precare de sănătate, a respectat etapele noastre, ritmul nostru si opririle noastre fără a provoca cea mai mică tulburare grupului. Măreț este Erno! Alexia încearcă să găsească un medic la recepția motelului. Din păcate, în metropola Haast nu avem speranță. Cel mai apropiat centru de sănătate este în Wanaka, la aproximativ 150 km distanță. Ne oprim acolo mâine pentru a-l examina un medic pe Erno. Vom vedea…..
4 martie 2023
„Bună dimineața, haide, Erno, haide, o să te vadă un doctor în 2 ore și o să ne dăm seama ce ai! Așa începe 4 Martie.”
Cu toții încercăm să-l încurajăm pe Erno să ajungă la Wanaka.
După 2 ore pe motocicletă, Fabrizio ne conduce la centrul de sănătate. O structură mică, doar la parter unde sunt mai multe clinici. Din păcate, trebuie să așteptăm doctorul și petrecem o oră făcând naveta între sala de așteptare și băncile și scaunele de afară.
În cele din urmă, un medic îl consultă pe Erno; radiografii, control și diagnostic precis: o infecție foarte gravă a laringelui și faringelui. În așteptarea doctorului, consumăm o masă copioasă pe care, în timpul de așteptare, Maurizio și Alexia au cumpărat-o de la supermarket. Mezeluri italiene, brânzeturi franțuzești și căpșuni (poate neozeelandeze) și o brioșă cu ciocolată savuroasă ca să nu ne scape nimic. Rolul mesei revine unei bănci de afară, iar scaunele din jurul mesei gazonului verde strălucitor.
Erno iese cu rețeta și trebuie doar să găsim farmacia pentru a putea accesa antibioticele care se vând numai pe baza rețetei unui medic neozeelandez. Doar faptul că are rețeta în mână sau poate faptul că a descoperit după radiografiile făcute că are plămâni foarte sănătoși, i-a schimbat fața uriașului. Înainte sumbru și abătut, acum deja zâmbitor și relaxat, chiar dacă durerea în gât încă îiprovoacă niște grimase.
Ne oprim în fața farmaciei, aparent sub o verandă. În spatele nostru auzim zgomotul insistent al unui claxon. Mă întorc și mă uit la doamna de la volan. Continuă să claxoneze și să se agite și atunci, și eu enervat, îmi ridic viziera și strig la ea într-o italiană perfectă: „Ce dracu vrei? Nu vezi că suntem parcați și nu mai e loc?” Cu gesturi isterice, anglo-saxona continuă să strige și o trimit în repetate rânduri în acel loc până când Fabrizio, cu siguranță cel mai atent din gașcă, strigă: „Ohhh, stăm în mijlocul drumului! Nu este o parcare sub porticul farmaciei, este o legătură rutieră care, pentru a merge la stânga, trece pe sub prispa din față!!”. Abia apoi avansăm 10 metri, eliberând carosabilul și parcând mai departe.
Când doamna supărată trece pe lângă mine cu geamul jos și poate înjurând, mă uit la ea șoptind un „Sorry”, dar abia ieșit din adâncul sufletului scot pe gură un viguros: „dar du-te naibii la fel!”
De îndată ce Erno iese din farmacie cu antibiotice și spray anestezic pentru durerea din gât, pornim spre Te Anau.
Drumuri și peisaje încă de nedescris și traversându-le, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat pasiunea pentru motocicletă. Ocolim lacul Wakatipu și facem ultimii 40 km sub o ploaie foarte fină dar torențială, un fel de spălătorie automată. Am uitat să deschid orificiul de ventilație al căștii și, în ploaie, mi se aburește viziera. Eu fac toți cei 40 km cu viziera deschisă și ochii întredeschiși pentru a putea măcar să ghicesc unde e drumul. Nu cred că mi-am spălat vreodată fața cu aceeași intensitate.
Ajungem și astăzi la 7 seara și Fabrizio ne conduce încă o dată la motel fără cea mai mică întârziere.
Întregul cadru de acoperiș este acoperit de panouri de epocă cu diverse activități: măcelar, salon, cizmar etc. Ai impresia că intri într-un platou de filmare western, dar de fapt sub panourile publicitare sunt camere foarte confortabile și toate cu 3 paturi, baie si bucătărie dotată cu tot ce ai nevoie.
Ca de obicei este târziu și ne grăbim să mergem la restaurant dar, la doar 20 de metri de camere, singurul încă deschis este un restaurant chinezesc. În centrul mesei, clasicul disc de sticlă al meselor chinezești unde chelnerii plasează comanda și mesenii îl învârt, permițând tuturor să guste mâncarea.
De îndată ce ne servesc ciudățeniile comandate, discul mesei începe să se rotească cu viteză mare. Și vine și dovada că poate prânzul pe banca de la Centrul Medical Wanaka nu fusese așa abundent.
Viteza discului încetinește treptat până când se oprește. Cină excelentă, suntem plini. Ne așteaptă un somn bun. Poate chiar și Erno cu spray-uri și antibiotice se va putea recupera. Mâine va fi o zi lungă. Dimineața, vizită la cel mai faimos fiord din Noua Zeelandă și apoi seara vom petrece noaptea în Invercargill, în partea cea mai sudică a insulei.
5 martie 2023
Astăzi vom pleca pe ploaie. Dimineața trebuie să ajungem la Milford Sound, cel mai faimos fiord din ţară şi emisfera sudică.
Parcurgem obișnuitele drumuri fantastice care încet, după o porțiune plată ce adăpostește un lac alpin, șerpuiesc valea. Cu prețul de a fi plictisitor….peisaje FANTASTICE!!! Păduri, munți, ghețari. Noua Zeelandă ne oferă tot ce este mai bun din ea.
Pe la 11 ajungem la Milford Sound traversând un tunel lung cu lucrări în derulare. Traficul circulă pe o singură bandă și un semafor îl gestionează. Spectacolul care se deschide în fața noastră merită excursia. Vârful Mitra, care cu 1692 de metri domină fiordul și se reflectă în ocean, este imaginea iconică a Noii Zeelande. Este ca pinul maritim care domină (domina…) golful din Napoli pentru Italia.
Găsim foarte puțini oameni la sosire. Luăm o cafea de la barul din fața parcării și apoi mergem până la casele de bilete pentru feriboturi. Mulți vizitatori au plecat deja cu feriboturile care călătoresc pe fiord până la ocean. Următoarele excursii pleacă la ora 13. Ne hotărâm să mergem și noi. Ne vom relaxa timp de 2 ore pe apele oceanului care șerpuiește între munți, creând un spectacol unic.
În așteptarea plecării repetăm ritualul de Scala 40. Ca de obicei, cei doi campioni ies imediat. Emisfera sudică nu este un prevestitor de noroc pentru campionii Europei antice.
Excursia pe fiord durează 2 ore. Soarele ne însoțește în această fâșie de mare și de minuni. La întoarcere ne grăbim să ne luăm motocicletele. Este trecut de ora 15, iar Invercargill este la 270 km. Trebuie să ne mișcăm dacă nu vrem să pierdem cina.
Ne întoarcem pe traseul de dimineață înapoi la Te Anau. La semaforul care gestionează lucrările în tunel, în pantă, ne oprim la culoarea roșie. Maurizio își scoate mănușile și cea stângă zboară la pământ câțiva metri distanță.
Maurizio, fără să coboare de pe Tenere, se aplecă să o ridice. Se înclină, se înclină, se înclină până când nu mai reușește să susțină greutatea motocicletei înclinate și cade de pe loc împreună cu Alexia. Coborâm și noi să îl ajutăm pe Maurizio să pună motocicleta înapoi pe picioare și ne întoarcem pe ale noastre. Verde. Plecăm. Eu, Antonella și Erno intrăm în tunel și mergem de-a lungul lui până la ieșire. Observ că lipsesc din coloană Maurizio și Fabrizio. Ne oprim să-i așteptăm și după mai bine de 10 minute ajung și ei în sfârșit. Motocicleta lui Maurizio, după ce a ridicat-o, nu a mai pornit imediat. Benzina s-a vărsat inundând injecția și înecând-o. Fabrizio l-a așteptat până a repornit Yamaha și Maurizio, confuz și în mândria lui de motociclist cu experiență, rușinat de cele întâmplate, a riscat să se ciocnească de un autobuz pornind pe partea dreaptă în loc de stânga. Totul e bine când se termină cu bine.
Fabrizio preia conducerea și ne îndrumă, așa cum o găină își călăuzește puii ar spune Maurizio, până la Invercargill.
Străzi pustii dar superlative ca celelalte. Și pășuni și animale cât vezi cu ochii. Invercargill este pustiu, e duminică seara și pare că intrăm intr-un oraș fantomă. Ajungem la Ibis repede. Alexia, magnifica Alexia, rezolvă imediat check-in-ul și parcarea.
Ca de obicei, ne este foame într-un oraș în care totul este închis! Din fericire, internetul în Noua Zeelandă funcționează peste tot, chiar și în păduri, iar Maurizio găsește adresa unui restaurant indian care pare a fi încă deschis. 500 de metri pe jos și ajungem la o vilă roz care adăpostește la mezanin restaurantul indian. Localul este plăcut împodobit cu statuete indiene, personalul foarte amabil, mâncarea rafinată cu sosuri dulci sau picante care pun în valoare carnea excelentă a acestei țări și berea neozeelandeză care nu dezamăgește niciodată.
Ieșim și deja e noapte. Mâine începe întoarcerea și avem nevoie de energie. O odihnă bună este singura soluţie.
6 martie 2023
Invercargill nu prezintă particularități demne de vizitat. Oraș nou-nouț cu clădiri tipice până la 3 etaje. Luăm un mic dejun copios în camera mea și a lui Erno cea mai mare și cea mai spațioaă care este dotată și cu bucătărie. Pentru această seară am rezervat o casă întreagă la Lacul Tekapo și deci vom profita de ocazie pentru a ne face spaghete. Au trecut deja 10 zile de când nu mai mănânc paste și ca un adevărat italian, le simt lipsa. Prima oprire este așadar la supermarket. Facem provizii și suntem gata să ajungem la Bluff, cel mai sudic punct al Oceaniei.
Parcăm în fața semnului galben care indică diferitele distanțe în linie directă între Bluff și mai multe capitale ale lumii. Pentru Europa există doar Londra. Între noi și capitala Angliei sunt 18.958 km.
Suntem exact pe partea opusă a planetei și îmi trece inevitabil prin minte povestea omului şi a progresului său. Dar aceasta este o altă poveste, iar acesta este doar un jurnal de călătorie minunat.
Petrecem un sfert de oră făcând fotografiile obișnuite și pornim din nou, lăsând sudul în urmă. Ne îndreptăm spre Lacul Tekapo și pentru a ajunge acolo parcurgem 390 km în interiorul insulei de sud. 390 km de minuni! Peisajele se repetă: dealuri verzi, urcușuri și coborâșuri pe un asfalt impecabil care taie natura generoasă. Dar chiar dacă se repetă, nu devin niciodată monotone. Doar reluări ale unui spectacol care nu vrei să se sfârșească niciodată.
Este seară și suntem la destinație. Alexia a găsit o căsuță pe o pantă a dealurilor din jurul lacului. Un spectacol. 4 dormitoare, 2 băi, 1 spălătorie, un living mare cu bucătărie și zonă pentru a lua masa. Și o curte mare în față pentru parcarea motocicletelor.
Fără grabă în seara asta. Nu trebuie să găsim restaurantul pentru că Maurizio va fi bucătarul nostru de cinci stele!
În sfârșit mâncăm paste! Maurizio oferă tot ce este mai bun din el și cina este poate cea mai simplă, dar cea mai bună din întreaga călătorie.
Seara se încheie cu obișnuita Scala 40 și profităm de spălătorie pentru a spăla și usca rufele folosite până în prezent.
7 martie 2023
Regret că am părăsit casa care ne-a găzduit. Primitoare, confortabilă și cu tot ce ai nevoie. Profităm de un mic dejun copios. Lui Erno îi place să gătească și să mănânce o omletă cu 4 ouă și îmbogățită cu salam și brânză. 6000 de calorii dimineața devreme îi vor face călătoria mai ușoară până la Kaikoura, următoarea etapă.
Traversăm Geraldine, un oraș suficient de mare pentru a găsi trafic. Acolo ne pierdem puțin din vedere și Fabrizio, Antonella și cu mine conducem grupul convinși că Erno și Maurizio ne urmăresc. Continuăm să părăsim orașul lăsând în urmă depozite și spații industriale, dar uitandu-mă în oglinzi nu îi mai vad pe Maurizio și pe Erno. Îl ajung pe Fabrizio și îi fac semn să se oprească.
Ne oprim amândoi cu Antonella pe partea stângă a drumului să îi așteptăm pe Erno, Maurizio și Alexia.
Trec 2,3,5,10 minute…… și nu se văd. Schimbăm câteva cuvinte cu teamă și, în timp ce hotărâm să ne întoarcem, o mașină ce merge cu viteză mare se îndreaptă spre noi și cu o frânare bruscă se oprește în față la 10 metri. Din ea iese un maori îndesat, cu urechile străpunse de cercei pe toată suprafața și plin de tatuaje care strigă „Crash, Crash, Crash!!!!” și arată cu degetul spre direcția din care am venit.
Ne-au sărit inimile din piept tuturor…. Ori Maurizio, ori Erno a a avut un accident și posibil grav; expresia maoriului și puterea strigătului său prefigurau ceva rău. Suntem pe cale să ne întoarcem și, în timp ce ne uităm în dreapta, să ne asigurăm că nu vine nimeni, îl vedem sosind pe Maurizio urmat de Erno cu ritm rapid și cu mâna stângă gesticulând „du-te, du-te, du-te!”. Suntem uimiți dar urmăm indicațiile lui si îl urmăm.
Pornim din nou și câțiva kilometri mai încolo ne oprim cu toții să înțelegem ce s-a întâmplat și de ce bărbatul maori ne strigase „Crash, crash, crash”.
Cele 6000 de calorii ale omletei i-au jucat un truc prietenului nostru Erno. În loc să-i dea energie, coroborate cu traficul lent din Geraldine, l-au adormit. Doar un moment, dar suficient pentru a pierde echilibrul, a urca, în încercarea de a redresa motocicleta, pe un trotuar și apoi, cu „vaca” scăpată de sub control, a cădea cu 10 km pe oră în mijlocul drumului. Nimic grav, nimic rău pentru Erno și GS, dar suficient pentru a impresiona maoriul tatuat și a-l face să țipe de isterie „crash, crash, crash”. Și, ca întotdeauna, totul este bine când se termină cu bine.
Ajungem la Christchurch. Un oraș primitor cu un centru plăcut. Prânz și cumpărături de suveniruri. Pornim din nou spre Kaikoura de-a lungul Pacificului. Mă repet când vorbesc de drumuri minunate dar nu pot să nu o fac. Superbe curbe, denivelări, urcări și coborâri în care domini motocicleta fără cea mai mică șansă de a nu te entuziasma. O amăgire. Dar sentimentul poate fi înțeles doar de cei care iubesc motocicletele.
Îmi pare rău pentru ceilalți dar, fără pasiunea pentru motociclete, sunt lipsiți de emoții de nedescris.
Și apoi Pacificul. Las la imaginatia fiecăruia senzatiile pe care le-am trăit în fața oceanului Pacific. Pentru mine, este imposibil să le descriu și atunci ar fi ale mele și ca atare foarte personale și deci voi lăsa pe fiecare să și le imagineze pe ale lui.
După 412 km superlativi ajungem în Kaikoura. La 200 de metri de motel se află un restaurant încă deschis, the Lobster Inn, și este firesc să comanzi chelnerului un homar. Ei bine… despre homar, nici măcar mirosul. Doar numele. Restul, preparate din carne, minunate, dar carne. În jurul nostru atâtea ecrane de televiziune încât difuzează curse de cai și de câini în același timp și ne bucurăm și noi de câteva pariuri. Ziua se sfârșește ca și celelalte cu o viteză nebună, confirmând relativitatea timpului.
O Scala 40 corectă și un somn bun. Mâine feribotul ne așteaptă pentru a ne întoarce pe insula de nord. Din păcate, sfârșitul călătoriei se apropie.
8 martie 2023
Dimineața ne salută cu multă ploaie. Amânăm plecarea așteptând să se liniștească dar și pentru că avem doar 160 km până la Picton și îmbarcarea este programată pentru ora 17.
Plouă în continuare și așa, îmbrăcați în echipamentele impermeabile, ne îndreptăm spre nord. După o jumătate de oră de condus, pe malul oceanului apar un monument maori și o parcare. Ne oprim și ne dăm seama imediat că pete maronii se mișcă printre stâncile întinse pe mal.
Sunt o familie de otariide, zise și foci urecheate, întinse la soare, care se mișcă câțiva metri sărind de pe o piatră pe alta. Ne apropiem. Par blânde și ne lasă să ne apropiem fără să arate nicio tulburare. Facem 2000 de fotografii acestor animale atât de departe de lumea noastră și apoi ne oprim pentru a termina proviziile făcute la Invercargill.
Cu toții suntem de acord că irosirea sau aruncarea alimentelor este un păcat și, prin urmare ne angajăm să epuizăm tot conținutul cămarei pe care Antonella a cărat-o, într-o pungă în bagajul lateral al motocicletei sale, cu sârguință de la jumătatea călătoriei.
Luăm motocicletele și plecăm spre Picton. Ajungem cu mult înainte și așteptăm într-o parcare în fața portului, îmbarcarea. Există latent în noi toți sentimentul ciudat care apare la sfârșitul unei vacanțe minunate. Melancolie amestecată cu plăcerea zilelor trecute. Un sentiment care se trăiește în tăcerea vocii, dar în apropierea spiritului.
Feribotul este punctual de data aceasta. Ne petrecem timpul traversării mâncând ceva ce cumpărasem de la un supermarket lângă un automat și jucându-ne clasica Scala 40. Astăzi călătorim pe timp de zi și ne putem bucura de spectacolul pârâurilor și fiordurilor când părăsim Picton.
Ajungem noaptea în Wellington și după 22 km găsim motelul. Mâine va fi penultima etapă și valul de tristețe ne ține companie în visuri.
9 martie 2023
Și în această dimineață cerul amenință cu ploaie. Ne așteaptă o etapă lungă până la Otorohanga, la câțiva kilometri de peșterile Waitomo (Waitomo Caves). Timpul se scurge repede, privirea nu este niciodată obosită să aprecieze frumusețea acestei țări și cei 460 de km se termină repede.
Avem timp să ne oprim la motel și să facem un duș binemeritat înainte de a coborî în centrul micii localități. Și aici există un singur restaurant și avem norocul să găsim singura masă pentru 6 rămasă liberă.
După mai bine de o oră de așteptare, o carne excelentă ca de obicei și o bere locală bună ne înveselesc seara. Fabrizio și Antonella profită de ocazie pentru a face o plimbare romantică printre mirosurile plăcute ale pășunilor din Noua Zeelandă.
E timpul să ne odihnim. Dar trebuie mai întâi să reînnoim ritualul de Scala 40 și înainte de a ne culca, cărțile ne țin trezi încă câteva ore.
10 martie 2023
Astăzi este ultima zi. Încă 170 km și vom returna motocicletele lui Randal. Plecăm târziu, peste limita orei de check-out. Pare aproape că o forță ciudată ne reține, invitându-ne să rămânem în Noua Zeelandă. Niciunul dintre noi nu dă dovadă de entuziasm în a pleca spre casă. Toată lumea și-a părăsit persoanele dragi departe, acasă, dar magica Noua Zeelandă a reusit să ne facă să nu le simțim lipsa.
Ne hotărâm să mergem mai întâi la hotelul din Auckland pentru a descărca toate bagajele în cameră și apoi să plecăm la Randal pentru a lăsa motocicletele. O zi fierbinte ne așteaptă în Auckland, cu mult trafic și multe semafoare. Fiecare intersecție cu semafor roșu și așteptarea pe care o implică este o saună, dar în sfârșit ieșim din oraș și ne îndreptăm spre Maraetai, spre Randal.
Să luăm ultimul prânz împreună! Erno nu doarme în același hotel ca noi și a doua zi dimineață avem ore diferite pentru plecare. Așa că după înapoierea motocicletelor nu ne vom mai vedea. Așa deci, ultimul prânz împreună la 4 după-amiaza. Este un restaurant chinezesc, încă închis până la ora 17, dar șarmul lui Maurizio și engleza Alexiei îi conving pe chinezi să deschidă cu o oră mai devreme!
La sfarsitul prânzului ne ridicăm încet, apatici. Doar 10 km cu motocicleta și călătoria se termină.
Și iată-ne la Randal. Randal nu este acasă, dar Maurizio îl găsește în casa vecinilor și împreună se întorc spre noi. Ne întâmpină cu un zâmbet larg alături de soția lui.
Da, dragi însoțitoare de călătorie, trebuie să vă părăsim. Fiecare dintre noi coboară de pe motocicletă, dar nu înainte de a lovi rezervorul cu palma. Este un semn de mulțumire adresat unei mașinării cu care fiecare stabilește o relație umană pe care numai un motociclist adevărat o poate înţelege.
Și aici ne luăm rămas bun și de la Erno.
Da, marele Erno, a fost cu adevărat o onoare și o plăcere să împărtășesc aceste momente cu tine. O strângere mare de mână, o îmbrățișare. Nu sunt necesare alte cuvinte. În acea apropiere și în acea îmbrățișare există toată aprecierea mea pentru el și recunoștința că am împărtășit o călătorie specială.
Fotografii, zâmbete, strângeri de mână cu Randal și soția sa și promisiunea că ne vom revedea în Mugello, Italia la Moto GP și poate vom petrece și câteva zile vizitând intriganta Transilvania.
Să ne întoarcem la Hotelul Ibis Budget. Fabrizio și Antonella vor pleca în această noapte la 4. Eu, Maurizio și Alexia mâine la ora 15. Ne vom întâlni din nou la Melbourne de unde vom zbura împreună spre Dubai. Seara facem o plimbare în jurul hotelului dar ca de obicei, dupa ora 19.00 totul este închis.
O bere și o singură „pizza” împărțite în 5 și consumate la barul de lângă hotel și la culcare. Europa este foarte departe. Va dura 36 de ore călătoria pentru a ajunge acasă cu multe zboruri și escale.
11 martie 2023
Este ziua întoarcerii. Plictiseala așteptării și încetineala timpului petrecut în zbor sunt aceleași ca în toate călătoriile lungi. Când ajungem în Melbourne îi găsim pe Antonella și pe Fabrizio care ne-au precedat cu aproximativ 9 ore. Ei sunt deja foarte obosiți, noi începem să fim.
Zborul spre Dubai durează 14 ore. Este noapte și dormim câteva ore. Epuizați, ajungem dimineața la Dubai.
A sosit momentul să ne luăm rămas bun și de la Fabrizio și Antonella. Ei merg la Milano, noi mergem la București. Salutul este o amărăciune și o bucurie în același timp. Amărăciunea sfârșitului unei mari aventuri și bucuria de a avea mai mulți prieteni. Ne vedem în curând tinerilor, la următoarea aventură. Unde? Nu știm, dar oriunde va fi, împreună, va fi una mare și fabuloasă!!!
12 martie 2023
Odată ajunși la București, Fabrizio și Antonella la Milano și Erno la Budapesta încep să se audă notificările de pe whatsapp care confirmă sosirea tuturor și că toată lumea este bine.
Cu whatsapp a început, cu whatsapp se termină. Se termină, dar sper, de fapt sunt convins, că este doar sfârșitul unui prolog al altor experiențe minunate.
[text original]
Diario del viaggio nel Paradiso della Moto
Piero Francisci
24 Settembre 2022 ora 20.57
“ Nuova Zelanda fine febbraio….ti va?”
“Se non corri….”
E cosi,’ con un messaggio e una risposta tra amici su whatsapp, nasce la folle idea di fare un giro in moto in Nuova Zelanda. Da tempo leggendo i blog dei mototuristi e seguendo i video di chi ama viaggiare in moto mi ero incuriosito sulla Nuova Zelanda….tutti ne parlavano entusiasti e il fatto stuzzicava la mia immaginazione.
Il viaggio e’ andato oltre la mia immaginazione. Non ci sono foto,video,racconti che possono restituire fedelmente le emozioni che si provano girando in moto questo paese.
Grande 2/3 dell’Italia, con 2 isole maggiori la nord e la sud, popolata da soli 5 milioni di persone in buona compagnia di 10 milioni di bovini e 25 milioni di ovini , un trionfo del colore verde in ogni possibile tonalita’ e paesaggi stupendi e diversi, dal mare ai monti, dalle valli e colline fino ad altipiani aridi e fiordi profondi,strade meravigliose progettate da motociclisti per motociclisti, in sintesi la Nuova Zelanda.
Dopo mesi di preparativi e gli ultimi giorni prima della partenza trascorsi a trovare il modo di fare bagagli che rientrassero nel peso del biglietto, il 23 Febbraio alle 23.30 partiamo : io,Maurizio ed Alexia da Bucarest, Antonella e Fabrizio da Milano, Erno da Budapest .
24 Febbraio 2023
Ci ritroviamo a Dubai con Antonella e Fabrizio e insieme ci faremo un voletto…corto…appena 16.5 ore!!! Aimhe’…il giorno trascorre in aereo e negli aereoporti. Ho guardato l’orologio 2567 volte!!! E ho sentito russare in 154 lingue. Il bresciano russa bene!!!
25 Febbraio 2023
Finalmente dopo 28 ore di viaggio sommate a 12 ore di differenza di fuso, partiti giovedi sera del 23 Febbraio ci ritroviamo ad atterrare a meta’ giornata di sabato 25 , alle 12 ora di Auckland pari alla mezzanotte del venerdi 24 in Italia. Un viaggio interminabile….quando sullo schermo della poltrona dell’aereo vedi che stai per iniziare ad attraversare l’Australia, ancora all’arrivo mancano 8 ore!!! E la domanda che ricorre insistente nella mente e’: ma ne varra’ la pena?
Scesi dall’aereo e diretti verso il controllo doganale ci imbattiamo in una coda di uomini dai 30 ai 40 anni chiaramente dai tratti somatici aborigeni, un gruppo con magliette rosse ed un altro con magliette verdi. Entrambi comunque emanatori di un “odore” di umanita’ con possibili effetti letali e grazie alla destrezza di Maurizio saltiamo loro e la fila ritrovando una zona ricca di aria pura e prossima al controllo. In 10 minuti siamo legalmente in Nuova Zelanda!
Qualche problema con lo YELLOW BUS ma alla fine riusciamo a capire come muoversi dall’aereoporto all’hotel. Per noi sono le 2 di notte ma a Auckland sono sempre le 2 ma del pomeriggio! Maurizio propone di non dormire, dopo 35 ore svegli ritiene che stiamo imparando a non dormire e non e’ il caso di tornare alle banali abitudini ; quindi doccia e via al centro commerciale di Auckland con taxi da 6 posti guidato, come forse tutti i taxi della Nuova Zelanda da un indiano con turbante. Prima di scendere lo prenotiamo per la mattina successiva alle 9.30 quando da Auckland ci dovremo recare a Marateai, a circa 30 km, per prendere le moto.
Dal centro commerciale ci spostiamo verso il porto. E gia’ qui ci rendiamo conto dell’ospitalita’ del paese; prendiamo infatti un autobus urbano e l’autista vedendoci turisti, stanchi e imbranati ci fa salire senza pagare.
Cena al Poni Room di Auckland Harbour e prima degustazione di vino rosso locale…..bhe…ancora sul versante enologo i nuovi zeolandesi hanno molto da imparare!!! Finalmente dopo cena prendiamo 2 taxi e ritorniamo in hotel, al Gateway Airport. Appuntamento al breakfast alle 8.30.
Buona notte ragazzi, dopo 50 ore da svegli ci ricorderemo come si dorme?
26 Febbraio 2023
La notte e’ trascorsa tranquilla, tutti e 5 ci siamo improvvisamente ricordati di come si dorme e lo abbiamo pure fatto bene! Alle 8,30 siamo gia’ a riempirci le pance con il breakfast continentale dell’hotel aspettando il tassista indiano.
Io ero seriamente preoccupato. Del noleggio delle moto me ne ero occupato personalmente per E-mail e comunicando con Randal, l’uomo delle moto, in inglese grazie all’amico Google Translate (il mio inglese e’ pari a 0, forse un po meno…). Avevo pagato anche l’anticipo ma la sicurezza che l’agenzia esistesse e le moto ci fossero non ce l’avevo. Immaginatevi che situazione imbarazzante sarebbe stata arrivare a 19000 km da casa per farsi una vacanza in moto e ritrovarsi senza motociclette!
Per cui le ore dal risveglio all’arrivo a Maraetai le vivo in tensione anche se Maurizio le confonde con la mia abituale “agitazione”. L’indiano e’ puntuale, carichiamo le valigie semivuote che lasceremo a Randal e via verso la spiaggia di Maraetai. Troveremo le moto o dovremo passare al piano B che nemmeno abbiamo?
Qualche problema per trovare Colson Lane 10 Maraetai, ma alla fine arriviamo. Il taxi sale su una strada bianca e finalmente sotto la tettoia di una casa di legno scorgiamo 5 motociclette! Randal esiste! Le moto ci sono! Internet e’ fantastico! Si , si andremo in moto. Mi sento meglio, molto meglio!!!!
Randal e’ un giovane vecchio ( come me …sui 60 anni…) atletico ed empatico. Ci salutiamo come se ci conoscessimo da una vita….e tale situazione mi rende di buon umore. Leggo nelle facce dei miei compagni di viaggio lo stesso entusiasmo. E li lascio alle mie e alle loro formalita’. Contratto, franchigie, garanzie, pagamenti eccetera e alla chiacchierata con Randal. Tanto io dell’inglese capisco solo 2 parole su 200 ma comunque sono fiero del mio lavoro !!! Abbiamo le moto, le ho trovate dall’altra parte del mondo e sono pure belle moto!!! Mi autoelogio BRAVO PIERO!!!
Tenuto conto che l’altro compagno di viaggio, Erno da Tirgu Mures (sembra quasi un nome epico!!!) arrivera’ piu’ tardi direttamente dall’aereoporto decidiamo di prendere dimestichezza con le prime 4 moto e di farci un giro nei dintorni.
A me tocca la moto piu’ giovane una Tiger Triumph 900 con soli 1100 km. Motociclista vecchio e moto giovane ma nonostante la differenza generazionale ci capiamo subito.
A Maurizio, che avra’ come regista del tour ma passegero Alexia, una esperta Yamaha super tenere’ 1200, un po’ stanca ma comunque ancora robusta e affidabile al di la’ dei suoi 90.000 km.
Fabrizio si prendera’ cura (e viceversa) di una BMW 700 GS, un ferro di mezza eta’ come Fabrizio, 45.000km, ma un ferro tedesco che,come Fabrizio, non tradisce mai.
E Antonella, la meravigliosa sorpresa del viaggio, domera’ un Kawasaki Versys 300 quasi nuova. Solo 5.000 km percorsi. Moto leggera ma suntuosa che Antonella guidera’ per 4.200 km senza la minima sbavatura durante i percorsi e solo qualche impaccio nelle soste e nei parcheggi.
Ancora ferma c’e’ la “mucca” preparata per Erno. Una BMW GS 1200. La moto ideale per scarozzare la mole del professore!!
Ed ecco che partiamo con i nostri ferri e……ragazzi occhio qui si guida a sinistra, le rotatorie sono in senso orario e il pericolo quando entri in strada e’ a destra!!!
Allora…ci proviamo? E vai …e via a destra ma a sinistra lungo la spiaggia. Una spiaggia meravigliosa sul Pacifico dove contiamo 10 persone. Con una spiaggia cosi’ a Riccione di domenica mattina alle 11.30 sarebbero state 100.000!!! Vedere arrivare a destra le macchine che viaggiano nel senso opposto ci provoca un po’ di confusione ma rimaniamo concentrati e lungo la costa ci facciamo i primi 100 km. Gia’ ci rendiamo conto che le strade sono perfette, la segnaletica orizzontale e verticale impeccabile, il traffico ordinato e il paese di un verde soprendente. Un altro verde rispetto ai nostri europei.
Ci fermiamo a bere un caffe’ e abbiamo ancora una volta la conferma che il segreto della tostatura del caffe’ rimane tutto italiano.
Torniamo dopo circa 2 ore da Randal e dopo 10 minuti ecco arrivare la moglie di Randal con Erno. Guardando arrivare l’auto dal vialetto mi accorgo che la macchina pende vistosamente verso la sinistra del conducente. Quando Erno scende, capisco il motivo. La moglie di Randal 50 kg, Erno 120!
Grandi saluti con Maurizio, Alexia, Fabrizio e Antonella con i quali ha condiviso altri viaggi. Per me e’ il primo incontro ,la consueta stretta di mano di chi si conosce per la prima volta ma sento subito che ci sara’ empatia, feeling.
Aspettiamo Erno che completi le formalita’ del noleggio, che si vesta per andare in moto e che salga sul GS e salutato Randal e la moglie riprendiamo la strada verso Auckland . Viaggiamo in carovana, io davanti,Erno ultimo. Ma all’avvicinarsi ad Auckland lascio il comando del gruppo a Fabrizio che si e’ comprato una SIM Vodafone New Zealand e quindi munito di navigatore Google maps ci guidera’ con maestria per tutto il viaggio.
Prima sosta e pranzo. Oggi mangiamo in Vietnam. Scegliamo degli spaghetti trasparenti e ancora non siamo riusciti a stabilire se fossero di riso o di plastica?!?
Riprendiamo le nostre compagne di viaggio con le quali ognuno di noi comincia ad abituarsi, a conoscersi, ad apprezzarsi…..anche qui la magia si ripete ….l’intimo rapporto tra l’uomo e il ferro come se quel marchingegno di acciaio, plastica, gomma e bulloni avesse un anima, un cuore e si prendesse cura di noi. La magia della moto che solo gli appassionati sanno riconoscere.
Velocemente in hotel per preparare al meglio i bagagli che ci seguiranno lungo le isole. La prepararazione dei bagagli e’ per ogni mototurista un rito. E’ uno studio profondo della logica di sistemazione e uno sforzo nel memorizzare dove metteremo le cose che ci serviranno piu’ e quelle che ci
serviranno meno. In moto, non puoi lasciare niente al caso, ogni dettaglio e’ fondamentale e puo’ fare la differenza fra un grande divertimento e un grande disastro. E questa attenzione al dettaglio e’ una delle cose che amo di piu’. Mi occupa completamente la mente liberandola da tutti gli altri problemi della quotidianeta’. Paradossalmente mi rilassa, mi riposa anche se perennemente accompagnata dall’espressione “ che rottura di co….”
Decidiamo di andare a cena al nord di Auckland, di andarci in moto. 25 km sul raccordo anulare? Sulla tangenziale? Sulla variante? Bho…non lo so …comunque su una 3 corsie che attraversa Auckland, citta’ moderna, estesa popolata da circa la meta’ di tutta la popolazione Neo Zelandese. La torre della Tv simbolo della citta’ svetta nella notte. Stasera e’ illuminata di rosso ma noi non abbiamo tempo di fermarci e fotografarla, siamo talmente concentrati con la guida a sinistra e il traffico serale della capitale morale che non ci permettiamo di fare una sosta.
Arriviamo al ristorante, un pub all’inglese dove devi visitare tutta l’abitazione per poter trovare la cucina, ordinare che cosa vuoi e ricevere in cambio una bandierina con un numero. Qualcuno piu’ tardi , seguendo il numero ci portera’ l’ordine. Curiosi sulla cucina? Bhe…come il vino …lasciamo perdere e accontentiamoci di un fish and chips! In cambio sulla birra non deludono lo spirito anglosassone !!! Buona sul serio.
Dopo cena visita sotto al ponte che attraversa la baia, selfie e indietro all’hotel . La moto va guidata di giorno! E non solo in Nuova Zelanda. Le luci che riflettono sulla visiera moltiplicano l’attenzione, forse ancora l’orologio biologico dissestato mi provoca stanchezza. 25 km soli, ma ho incontrato difficolta’.
E all’hotel una bella SCALA 40. Si siedono al tavolo il campione mondiale dell’oratorio, il campione mondiale della sacrestia. Chi sono lo scopriremo piu’ tardi ma la partita la vince un outsider. L’oratorio e la sacrestia sono lontanissime, gli outsider hanno la meglio.
Il 26 e’ finito….domani comincia il giro della Nuova Zelanda, per i francesisti Le TOUR de Nouvelle Zelande, per noi una grande avventura.
Isola del nord
27 Febbraio 2023
Tutta la notte e’ piovuto. Non e’ stato difficile accorgersene tenendo conto che l’hotel Gateway ha i tetti di lamiera senza nessun isolamento e quindi il tintinnio della pioggia ha fatto da sottofondo alla nostra dormita.
Mi sveglio presto, forse ancora frastornato dalle 12 ore di differenza di fuso orario o forse per l’emozione di iniziare il viaggio. Preferisco pensare sia quest’ultima. Emozionarsi ancora per un viaggio in moto a 61 anni mi fa sentire ancora giovane!
Le moto sono parcheggiate proprio difronte alla vetrate delle camere e iniziamo il rito del carico bagagli. Fabrizio guidera’ il gruppo verso la destinazione di oggi: Rotorua. Usciamo in carovana e prendiamo l’autostrada. C’e’ il traffico tipico di una grande citta’ e di un giorno lavorativo e con la guida a sinistra proviamo qualche imbarazzo. Dopo appena 20 km verso sud, Fabrizio decide di uscire dall’autostrada anche perche’ e’ ricominciato a piovere e dobbiamo tutti indossare l’antipioggia.
Decidiamo insieme di mettere sul navigatore l’opzione” senza autostrade”. Vogliamo goderci i luoghi che attraverseremo e l’attenzione indispensabile in autostrada non ce lo permetterebbe. Ecco allora che percorrendo le strade secondarie verso il sud ci appare la Nuova Zelanda. Lievi colline solcate da queste strisce di asfalto perfette che dividono pascoli verdissimi dove, come nel presepe, pascolano pecore e mucche.
E’ un piacere sgassare…niente buche, niente sobbalzi. E’come una pista della Moto GP. Fantastico. Nel blocco di carta dove, alla fine della giornata, annotavo km e luoghi visitati ho scritto di getto “strade favolose !!!!”
E ”talmente piacevole correre su queste strade che a un certo punto, in un attimo di follia giovanile, sorpasso il gruppo che andava a 120/130 km all’ora e decido di lasciar correre tutti i 95 CV della Triumph. 140,150,160,170,180,190,200 …e’ un piacere veder crescere i numeri del tachimetro digitale, sentire il rumore del 3 cilindri che diventa piu’ acuto e la sezione della strada diventare piu’ stretta!
2,3 km cosi…non di piu’ perche inevitabilmente la ragione della anzianita’ torna a prevalere sulla follia giovanile e rallento. Guardo negli specchietti e con soddisfazione mi ritrovo solo…” Li ho seminati!! Gli ho dato almeno un minuto!!!”
Il minuto passa, ne passano 2, 3, 4 e allora la soddisfazione lascia il posto al dubbio. Ho sbagliato strada? E in effetti, tornando indietro, ritrovo gli amici che con tanto fair play mi stavano aspettando ad un incrocio. Avevo tirato dritto nell’euforia della velocita’ ma invece dovevamo girare a destra verso la nostra tappa intermedia “Il Villaggio degli Hobbit”.
E’ proprio qui che hanno girato alcune parti del “Il signore degli anelli” e all’interno di una fattoria hanno realizzato il fantasioso villaggio degli Hobbit. Le scene ,che al cinema sembravano frutto di effetti speciali ottenuti grazie alla tecnologia digitale, sono solo riprese classiche in un luogo fantastico che esiste per davvero. Visitiamo il villaggio, interessante anche se di tutto quello che la guida ci ha spiegato io personalmente non ho capito niente. La mia, ma non solo mia, fortuna e’ che Alexia , ragazza fantastica, parla e capisce bene l’inglese e quindi ci sintetizza con abilita’ le cose salienti indicate dalla guida.
Dopo una sosta di 3 ore fra visita e pranzo riprendiamo le moto diretti verso Rotorua. Altre strade magnifiche , altri sali e scendi da brividi e siamo nei “Campi Flegrei” della Nuova Zelanda. I vapori escono dalla terra ovunque formando nuvole bianche che investono la cittadina.
Troviamo velocemente il motel e lasciati i bagagli e fatta una rapida doccia Alexia trova su internet un ristorante che ci ispira’ Cobb&Co”. Con Uber arriviamo al ristorante ed oltre ad una gentile cameriera che parla il francese, facciamo conoscenza con un robot che ci serve al tavolo. Non sappiamo bene se ci siamo presi, dai vassoi del robot, i piatti che effettivamente ognuno di noi aveva ordinato ma comunque mangiamo bene e beviamo una buona birra neozelandese. Durante la cena abbiamo deciso il pernottamento dell’indomani. Tenuto conto che il traghetto per arrivare all’isola del sud sara’ alle 20.30 decidiamo di accorciare la tappa e invece di arrivare a Wellington ci fermeremo a Bulls, 150 km prima.
Prenotiamo l’alloggio con Internet e dopo l’ottima cena ce ne torniamo al motel. Gli arditi Antonella, Fabrizio e Maurizio a piedi, i pigri Alexia, Erno ed io ancora con Uber. La giornata e’ stata intensa e una volta disteso sul letto mi accoglie senza esitazione l’abbraccio di Morfeo. Buonanotte a noi!
28 Febbraio 2023
Ormai le difficolta’ del fuso le abbiamo superate, ci svegliamo la mattina riposati e pronti per la nuova tappa. Percorreremo verso il sud circa 320 km per arrivare a Bulls. Abbiamo ancora un grosso problema da risolvere: i biglietti per il traghetto con cui attraverseremo il Pacifico nello stretto di Cook da Wellington a Picton nell’isola del sud.
Randal , gentilissimo, prima del nostro arrivo in Nuova Zelanda era riuscito a farci la prenotazione ma noi non ci accorgiamo che il pagamento andava fatto entro il 25 febbraio e non lo facciamo. Non sappiamo quindi se avremo o meno il posto sulla nave pur avendo i numeri di prenotazione. Con internet non riusciamo a cavare un ragno dal buco. Proviamo a chiamare e ci lasciano in attesa per piu’ di mezz’ora per poi risponderci e rimbalzarci ad un altro numero. L’unica cosa che ci resta da fare e’ andare ad un centro di informazioni turistiche. Questo paese e’ veramente organizzato per l’accoglienza ai turisti. Ogni localita’ ha un centro dove ti aiutano per prenotazioni, per visite particolari ecc ecc.
Fabrizio digita sul navigatore l’indirizzo del ufficio informazioni e ci guida fino a li’. Entrano in scena Alexia ed Erno. Con il loro inglese fluente raccontano il nostro problema ai ragazzi dietro al desk. Una giovane maori con struttura da pilone di rugby e un giovane meticcio maori-aborigeno con un corpo da ballerino classico ed evidenti movenze affeminate.
Gentilissimi entrambi risolvono con il traghetto facendoci pagare i biglietti e ci danno informazioni su cosa visitare in zona. Fra le possibili opzioni c’e’ la visita al centro di protezione degli uccelli KIWI, simbolo della Nuova Zelanda . Sono degli uccelli che vivono esclusivamente in questo paese e con la particolarita’ di non avere ali. Inoltre depongono uova con dimensione di 8-10 volte le uova di una gallina pur avendo una mole molto simile a quella di un pollo.
La visita finisce in meno di un ora . Al risveglio il cielo minacciava pioggia ma ora e’ caldo e c’e’ il sole. Riprendiamo le moto e via verso il sud. Il tempo cambia durante il tragitto e siamo costretti ad indossare l’antipioggia.
Le strade continuano ad essere favolose. Un asfalto perfetto che viene continuamente conservato con lavori di manutenzione dello strato di usura. La segnaletica e’ impeccabile : si potrebbe guidare solo seguendo i segnali verticali senza guardare la strada. Attraversiamo fitte foreste, pascoli verdissimi e piccoli centri urbani dove ad ogni distributore puntualmente ci fermiamo. Se ci fosse un capitolo sulla guida Michelin dedicato ai bagni pubblici della Nuova Zelanda, Alexia ne sarebbe l’autore. Non perde mai l’occasione per recarsi al wc, forse temendo di averne realmente bisogno e non poterlo fare durante i tragitti in moto.
Percorriamo molti kilometri con la pioggia e io rimango sorpreso di Antonella. Guida la moto da solo 2 anni ma sembra un centauro da una vita. Non sbaglia mai le traiettorie, nonostante i pochi cavalli tiene il passo delle moto piu’ potenti gettandosi in sorpassi con prudenza ma senza paura e sull’asfalto bagnato sembra esaltarsi. Un mito!
Arriviamo a Bulls. Le chiavi del motel prenotato dovrebbero essere nella cassetta della posta della reception. Alexia controlla ma nessun nome scritto sulle 3 buste che trova corrisponde al nostro!! C…..siamo senza camere? Per fortuna su un foglietto attaccato alla porta c’e’ un numero di telefono e dopo 10 minuti dalla chiamata di Alexia si presenta una signora maori in completa confusione mentale. Alla fine scopriamo che altri ospiti hanno preso le nostre chiavi e la signora provvede diligentemente a “sfrattarli “ e a restituirci le nostre camere.
Sono gia’ le 7 di sera e ci rendiamo conto che in questo paese le attivita’ commerciali chiudono molto presto e trovare da mangiare oltre le 7 diventa un impresa. Decidiamo allora di lasciare i bagagli al motel e rapidamente muoverci con le moto verso il centro (attenzione alla definizione di centro, completamente diversa da quello che intendiamo noi. Per noi e’ la piazza, l’agora’ dove dominano i palazzi antichi dei vecchi signori e padroni della citta’ o chiese antiche a testimoniare le nostre radici profonde nel passato. In Nuova Zelanda il centro e’ il tratto di strada principale dove sono presenti piu’attivita commerciali ubicate all’interno di costruzioni spartane in legno e lamiera che al massimo avranno 25 anni).
E’ tutto chiuso. Vediamo dietro un distribuitore di benzina una vetrina ancora illuminata. Un popolare ristorante indiano dove stanno per chiudere. Hanno gia’ appoggiato le sedie sui tavoli per lavare il pavimento. Alexia, la nostra mitica Alexia, scende velocemente dal Tenere’ e chiede se si puo ancora mangiare. L’indiano, forse guardando il cassetto degli incassi della giornata non particolarmente pieno, ci accoglie rimettendo le sedie di plastica al loro posto.
Maurizio prende l’iniziativa e ordina tutti i piatti presenti nel menu; CHICKEN TIKKA, SAMOSA, SPEIGHT ecc ecc . Il tavolo si riempe ed appare evidente che il pranzo precedente al Burger King non era stato lauto. In 10 minuti, assaggiando (si fa per dire…forse il verbo sarebbe divorando) un po’di tutto, svuotiamo i piatti. Io personalmente ho trovato i piatti squisiti. Non ho capito che cosa abbiamo mangiato ma so di aver mangiato benissimo. E’ qui che Alexia fa la conoscenza con il lemon, lime & bitters, una bottiglietta da 330 cl in vetro, riempita di acqua minerale con succo di lime e di limone che sara’ la sua bibita per tutto il viaggio. Noi, gli altri, incontriamo la birra neozelandese e come Alexia non la lasceremo piu’.
Lo stare insieme intorno ad un tavolo, si sa, per noi latini e’ un rito. E’ il modo con cui ci conosciamo, ci confrontiamo, ci avviciniamo e il rito si ripete anche qui a Bulls fra battute, risate e discorsi seri fino a quando, vedendo la signora indiana che ostinatamente pulisce con lo straccio sempre la stessa mattonella, capiamo che e’ l’ora per loro di chiudere e per noi di andarcene. Pagato il conto torniamo in sella ai nostri ferri e via al motel.
Domani si cambia isola, ancora piu’ a sud. Sara’ meglio farsi una bella dormita anche perche’ durante la cena Alexia ha ricevuto un email dalla compagnia dei traghetti che sposta la partenza del ferry dalle 20.30 di sera alle 2.30 di notte. Sara’ una lunga giornata!
1 Marzo 2023
Stamattina non c’e’ fretta. Ci sono da fare solo 150 km fino a Wellington e comunque il traghetto partira’ di notte. Lasciamo il motel di Bulls verso le 11 e con molte soste durante il percorso ci avviciniamo a Wellington. Wellington e le sue periferie sono incastonate fra valli e colline che s’affacciano sul mare. Entrare nella zona urbana e’ un divertente e continuo su e giu’. La sensazione, scendendo verso il porto e’ di trovarsi sulla costa ligure quando, uscendo dalla A10, si scende verso il mare. Stessi tornanti, stessi cespugli fioriti, stessa brezza e stesso odore di mare.
Tutte le citta’ della Nuova Zelanda sono colorate di insegne, di costruzioni moderne ma senza che cio’ risulti sgradevole al visitatore. Anzi l’ordine, la pulizia sia delle strade che delle case che degli spazi commerciali le rendono gradevoli e allegre. E anche Wellington ci appare cosi’. Inoltre, gli abitanti, hanno l’abitudine di appendere agli architravi dei cesti o vasi pieni di fiori colorati come segno di benvenuto ai visitatori. Bello veramente! Solo in basso, al centro direzionale troviamo palazzi di vetro e cemento con piu’ livelli, forse 10/15 piani al massimo, ma sono cosi’ pochi che si possono contare sulle dita.
Arriviamo nel primo pomeriggio e ci rechiamo subito al porto per capire come funziona la traversata con il ferry. Non siamo proprio convinti dell’autenticita’ dell’email ricevuto da Alexia e speriamo che l’informazione della partenza in ritardo non sia vera. Magari riusciamo a prendere il traghetto alle 20.30 o addiritura la corsa precedente.
Purtroppo l’email era autentico. Si partira’ alle 2.30 della notte!
Erno comincia ad accusare un fortissimo mal di gola e una fastidiosissima tosse. Ha bisogno di riposarsi.
Ancora mancano circa dieci ore all’imbarco e allora risaliamo in moto cercando un parco dove stenderci e riposarci e far trascorre il tempo. Abbiamo bisogno di risparmiare energie considerando che una vera dormita la faremo solo fra 36 ore.
Fabrizio inserisce l’indirizzo di un parco nel telefono e google maps ci guida in cima ad una collina. Non e’ un parco ma una specia di giardino botanico e allora decidiamo di parcheggiare e di riposarci sul prato antistante un grande palazzo convinti che li’ troveremo un caffe’. Niente da fare. Niente caffe’.
Non ci rimane altro che giocarci una bella scala 40 mentre Erno si stende sul prato tentando di dormire e Alexia naviga su internet alla ricerca di un ristorante per la cena.
Dopo due ore di relax la fame comincia a sentirsi e allora scendiamo la collina verso il centro basso della citta’. La citta’ e’ quasi deserta. Sono solo le 7 di sera ma a queste latitudini e longitudini probabilmente si va a letto presto. Troviamo un parcheggio per le moto vicino al vecchio porto e girato l’angolo un ristorante cubano “Ernesto’s”, uno dei pochi ancora aperto.
La cena e’ decente ma niente di particolare e molto al disotto delle aspettative indotte dall’accogliente ristorante e dalla bellissima cameriera del nostro tavolo. Vogliamo assaggiare il vino della Nuova Zelanda e ordiniamo una bottiglia di rosso. 115 euro 0.75 lt. Meglio soprassedere sulla qualita’. Forse l’alcool sanitario e’ piu’ gradevole!!!
Ancora mancano 5 ore all’imbarco e allora ci facciamo una passeggiata al porto e una birra all’esterno di un pub deserto ma ancora aperto. Risaliamo in moto e ci trasferiamo al porto. Forse la sala dell’accettazione sara’ aperta e potremo schiacciare un pisolino su una poltrona. Tutto chiuso. C’e’ solo una banca all’esterno con 5 sedie e noi siamo in 6. Facendo appello a memorie giovanili ed a energie che vanno scemando decido di sdraiarmi sul marciapiede e provare a dormire. Ci riesco e addirittura un video girato da Maurizio lo conferma. Sto russando e dal tono del russo sembra pure un sonno tranquillo.
Gli altri, comodamente (si fa per dire) seduti sulle sedie seguono il mio esempio e un paio di ore trascorrono velocemente.
Finalmente comincia l’imbarco. Alle 3 siamo dentro. Leghiamo le moto nei modi meno sicuri possibili confidando nell’aiuto ultraterreno. Alle 4 si parte ancora con circa 2 ore di ritardo. Fra 4 ore sbarcheremo nell’isola del sud. Il sonno vince le resistenze di tutti e nelle posizioni piu’ strane riusciamo a riposarci un po’. Domani al sud sara’ dura. Vedremo…..
L’Isola del Sud
2 Marzo 2023
Alle 8.30 l’altoparlante del traghetto ci avverte che possiamo scendere ed avvicinarci ai mezzi. Siamo arrivati a Picton. Maldestramente liberiamo le moto dalle corde e in fila indiana scendiamo dalla rampa.
La destinazione di oggi e’ Westport sulla costa occidentale. Alexia ha gia’ prenotato il prossimo motel a Carters Beach a 5 km da Westport.
Attraversiamo la regione di Marlborough che a leggerne il nome sembrerebbe la capitale del tabacco. Invece, grande come l’Umbria, e la zona da dove proviene il 75% della produzione vinicola neozelandese. A destra e sinistra dominano vigne di diverse speci ma tutte curate come i giardini di Versailles. Il trionfo della cura e dell’attenzione degli agricoltori del posto.
Le vigne dominano la valle e dietro filari ordinatissimi e tutti della stessa altezza le colline ospitano pascoli verdissimi dove greggi di pecore e mandrie di vitelli sembrano godersi il paradiso. E’ un piacere correre in moto circondati da questi paesaggi. Ci fa dimenticare la stanchezza restituendoci energia. Ci viene voglia di urlare nel casco!
Nel primo pomeriggio arriviamo al motel. Erno e’ visibilmente peggiorato. Ha addirittura la febbre e decide che rimarra in camera mentre noi ce ne andremo a 50 metri da “Donaldo’s” gustando un ottima cena. La accompagnamo con un vino bianco. Maurizio insiste sul fatto che sono i vini bianchi l’eccellenza della Nuova Zelanda. Rimango, anzi rafforzo il mio parere. Vigne stupende ma sulla qualita’ del vino sono ancora lontanissimi dai nostri parametri.
Quando ci alziamo da tavola e’ ormai sera. Il sole gia’ e sceso nelle acque dell’oceano e lascia nel cielo colori stupendi. Sulla linea dell’orizzonte del mar di Tasmania un rosso arancione che va degradando verso il cielo al viola fino al blu scuro della notte. Impossibile descriverlo con parole ma da solo sufficiente per giustificare il viaggio .
Al motel verifichiamo le condizioni di Erno. Non sono buone e domani ci aspetta una lunga tappa lungo la costa ovest. Speriamo che la notte porti un miglioramento altrimenti per il professore sara’ veramente dura.
3 Marzo 2023
Come al solito sono il primo a svegliarmi. Alle 6.30 sono gia’ vestito. Esco dal perimetro del motel e attraverso la strada deserta ed un allegro parco per bambini per arrivare alla spiaggia.
Lunga qualche decina di chilometri, larga 200 metri. Una sabbia grigia, finissima, pettinata dal vento e dall’eterno movimento del mare. Deserta. Alla tenua luce dell’alba mi sento un piccolissimo intruso in quella meraviglia del creato. Cammino in punta di piedi come se volessi non disturbare; intimorito dallo spettacolo apertosi difronte agli occhi e dal suono dolce di un mare calmo che accarezza il bagnasciuga.
La mente se ne va e tanti pensieri la invadono fino a confonderla. Classico e raro momento in cui ci domandiamo il senso della vita, ma come dice Vasco, un senso non ce l’ha! Resto qualche minuto sufficiente per “ illuminarmi di immenso” come Ungaretti la Mattina e raccogliere qualche conchiglia portata dall’oceano.
Rientro in camera attendendo il risveglio di Erno per capire come si sente. Purtroppo non bene. La situazione forse e’ peggiorata invece che migliorare. Erno e’ un gigante sia fisicamente sia nella forza di volonta’. Rassicura tutti che ce la fara’ e finito il rito della vestizione e del carico bagagli, partiamo.
E’ prevista per oggi una lunga tappa, da Westport fino ad Haast, quasi 500 km e per molti costeggeremo la cost occidentale.
Ci lasciamo alle spalle le due cittadine piu’ grand, Greymouth e Hokitika per poi percorrere centinaia di km senza traffico, con strade incredibilmente belle anche se percorse tutte sotto una pioggia incessante. Sali, scendi, tornanti, curve larghe, curve strette, ma tutto segnalato con la massima cura. Sarebbe un umiliazione sbagliare una traiettoria di una curva con questi segnali!
Ci fermiamo diverse volte per le consuete verifiche di Alexia sulle condizioni dei wc neozelandesi e per fare benzina. Ad un distributore mi accorgo che Fabrizio sta cercandosi addosso, con apprensione, il telefono e impallidito ci dice di averlo perso. E’ facile immaginare come ci si sente alla perdita del telefono…Siamo talmente abituati a consegnare la nostra vita, il nostro mondo con tutto quel che significa a questa scatola di vetro e plastica che, nel momento in cui non la troviamo, il senso di smarrimento ci assale togliendoci ogni certezza e proiettandoci in un prossimo futuro pieno di casini. Non e’ un caso che la tipica frase che accompagna l’accorgersi della perdita e’ “ Che casino…ho perso il telefono!!!”
Anch’io, avvilito e dispiaciuto dell’inconveniente di Fabrizio comincio a fare domande ed affermazioni stupide come se le stesse, da sole, fossero la soluzione del problema; tipo” ma dai non e’ possibile/ ma forse ti e’ caduto in bagno/ ma forse distrattamente l’hai infilato nei bagagli” ecc.ecc.
Quando ormai Fabrizio aveva perso ogni speranza ed accettato con rammarico l’idea di una giornata di merda, mi accorgo che la tasca posteriore della sua giacca, che Fabrizio si era tolto e teneva ripiegata sull’avambraccio, ha uno strano, sottile gonfiore. Tasto la giacca ed ecco sentire l’inconfondibile sagoma di un telefono.” Ma , Fabrizio, non e’ questo?”
Ed ecco allora la resurrezione. Il viso di Fabri, cupo e pensieroso, trasformarsi come d’incanto in solare: occhi lucidi di gioia e un sorriso simpaticissimo da orecchio a orecchio!!! Era il telefono smarrito e tutto il gruppo si sente sollevato!
E vai ragazzi, si riparte. Ancora acqua, ancora curve tra le foreste impentrabili e nonostante la pioggia, gas,gas,gas!
La tappa e’ stata lunga ed arriviamo ad Haast che sono ormai le 7. Sulla carta Haast e’ indicato con lettere grandi, in grassetto e punto rosso. Ci aspettavamo quindi una localita’ simile alle altre attraversate. Una via principale con tante attivita’, negozi, ristoranti. Addirittura al nostro arrivo incrociamo la prima auto di polizia da quando siamo arrivati in Nuova Zelanda, conferendo al posto una certa importanza.
Prendiamo le camere e in qualche minuto siamo pronti per la cena. Maurizio, come sempre curioso, fa una capatina in internet e il Mago Wikipedia lo informa che: il numero di abitanti nel villaggio e’ di 84, secondo il censimento del 2018, e in tutta l’area di competenza di 4099 km2 (pari a 409.900 ettari cioe’ quasi 680.000 campi da calcio!!!) vivono 258 persone.
Siamo capitati in una metropoli. Per forza c’e’ la polizia!
Ci sono solo 2 punti di ristoro: uno e’ gia’ chiuso, l’altro serve ancora qualcosa da mangiare. Il nome “The Hard Antler” basta per descrivere il locale. Costruzione in legno, ambiente da pub inglese e un tavolo per 8 persone in legno massello del peso di circa 700/800 kg. Alle travi del tetto appese centinaia di corna di cervo.
Tutti gli 84 abitanti sono li’. Forse anche qualcun’ altro della zona.
Ci serve una simpatica ragazza con caratteri somatici del volto anglosassoni ma fisico da rugbista maori da mischia. Maori purosangue e’ invece il proprietario. Basso, grasso, decisamente brutto e vestito con solo una canottiera celeste lunga fino alle ginocchia. Sta facendo il giro delle casse del bar e del ristorante prelevando, con manone grasse come nelle figure di Botero, tutto il contante che trova.
Forse in Nuova Zelanda primo, secondo e dessert si servono tutte insieme come all’Autogrill sul vassoio e allora, dato che Maurizo e Alexia hanno ordinato una zuppa, pur essendo in pochi minuti pronti gli altri piatti, ci servono solo dopo piu’ di un ora, il tempo per preparare le zuppe (ci vorrebbe una faccina rossa per esprimere il sentire).
Una buona cena. Maurizio e Anto la chiudono con un buon whiskey scozzese.
Finiamo la giornata con una scala 40 giocata sotto la tettoia dei cessi pubblici. E si…e’ proprio la costruzione che ospita i wc pubblici. In Nuova Zelanda si trova in ogni localita’,piccola o grande che sia. C’e’ un bel tavolo e delle comode panche dove eventualmente aspettare amici pigri o costipati.
Ci facciamo una bella scala e come al solito i campioni mondiali dell’oratorio di Brescia e della sacrestia di Perugia raggiungono rapidamente quota 151 lasciando alla signora centauro il gusto della vittoria.
Galanteria? Nooo….solo una grande sfiga!
Erno e’ ancora in brutte condizioni. E’ lodevole la sua forza di volonta’ ma sopratutto il suo rispetto nei nostri confronti. Nonostante le sue condizioni di salute pessime si e’ conformato alle nostre tappe, alle nostre andature e alle nostre soste senza provocare il minimo disturbo al gruppo. Grande Erno! Alexia chiede alla reception del motel di un medico. Purtroppo nella metropoli di Haast non abbiamo nessuna speranza. Il presidio sanitario piu’ vicino e’ a Wanaka a circa 150 km. Ci fermeremo li’ domani per far visitare Erno da un medico. Vediamo…..
4 Marzo 2023
“Buongiorno, forza Erno, dai che fra 2 ore ti vede un medico e capiamo cos’hai! Cosi’ comincia il 4 Marzo.”
Tutti cerchiamo di dare conforto ad Erno per arrivare a Wanaka.
Dopo 2 ore di moto, Fabrizio ci conduce al presidio sanitario. Una struttura bassa, solo il piano terra dove ci sono piu’ ambulatori. Purtroppo c’e’ da aspettare il medico e trascorriamo un ora pendolando fra le panchine esterne e le sedie della sala d’attesa.
Finalmente un medico visita Erno; radiografie, controllo accurato e diagnosi: una bruttissima infezione della laringe e della faringe. In attesa del dottore consumiamo un lauto pasto che nel tempo di attesa Maurizio e Alexia hanno acquistato al supermarket. Salumi italiani, formaggi francesi e fragole (forse neozelandesi) e un bel muffin al cioccolato per non farci mancare niente. Il ruolo di tavola imbandita tocca ad una panchina all’esterno , le sedie intorno al tavolo al prato inglese verde brillante.
Erno e’ uscito con la ricetta e dobbiamo solo trovare la farmacia per poter accedere agli antibiotici che vengono venduti solo con la prescrizione di un medico neozelandese. Il solo fatto di avere la ricetta in mano o forse di aver scoperto dalle lastre di avere dei polmoni sanissimi hanno cambiato il viso del gigante. Prima cupo e abbattutto, ora gia’ sorridente e rilassato anche se ancora il dolore in gola provoca qualche smorfia fra il sorriso.
Ci fermiamo difronte alla farmacia, apparentemente sotto un portico. Alle nostre spalle sentiamo il rumore insistente di un clacson. Mi giro e con sguardo truce fulmino la signora al volante. Continua a suonare ed a agitarsi e allora, anch’io spazientito sollevo la visiera e gli grido in perfetto italiano: ma che cazzo vuoi? Non vedi che siamo parcheggiati noi e non c’e’ posto? Con gesti isterici l’anglosassone continua a gridare e io a inviarla ripetutamente a quel paese fino a quando Fabrizio, sicuramente il piu’ attento della banda grida: “Ohhh, siamo fermi in mezzo alla strada. Non e’ un parcheggio sotto il portico della farmacia, e’ una bretella stradale che per fare a sinistra passa sotto il portico!!!”. Solo allora avanziamo 10 metri ,liberando la carreggiata e parcheggiando piu’ avanti.
Quando la signora turbata mi passa accanto col finestrino abbassato e forse imprecando, la guardo sussurandole un “Sorry”, ma appena passata dal profondo dell’animo mi esce un vigoroso: “ma vaff…..lo stesso!”
Appena Erno esce dalla farmacia con atibiotici e spray anestizzante per il dolore in gola, partiamo per raggiungere Te Anau.
Ancora strade e paesaggi indescrivibili e attraversandoli ringrazio Dio di avermi donato la passione per la motocicletta. Costeggiamo il lago Wakatipu e gli ultimi 40 km ce li facciamo sotto una pioggia finissima ma torrenziale, una specie di car wash automatico. Ho dimenticato di aprire la bocchetta di aerezione del casco e, sotto la pioggia, mi si appanna la visiera. Mi faccio tutto i 40 km con visiera aperta e occhi socchiusi per riuscire almeno ad intuire dove fosse la strada. Credo di non essermi mai lavato il viso con la stessa intensita’.
Sono anche oggi ormai le 7 di sera e Fabrizio ancora una volta ci guida senza il minimo indugio al motel.
Tutta lo cornice del tetto e’ coperta da cartelloni vintage di diverse attivita’: macelleria, saloon, calzolaio ecc. Sembra di entrare in un set di un film western ma di fatto sotto i cartelloni ci sono esclusivamente camere comodissime e tutte con 3 letti, bagno e cucina dotata di tutto il necessario.
Come al solito e’ tardi e ci affrettiamo ad uscire per andare al ristorante ma, a soli 20 metri dalle camere, l’unico aperto ancora e’ un ristorante cinese. Al centro del tavolo il classico disco di vetro dei tavoli cinesi dove i camerieri appoggiano l’ordinato e i commensali lo fanno girare permettendo a tutti di assaggiare tutto.
Non appena ci servono le stranezze ordinate il disco del tavolo comincia a girare con elevata velocita’. E’ l’evidenza che forse il pranzo sulla panchina del Wanaka Medical Center non era stato poi cosi’ abbondante.
La velocita’ del disco rallenta col passare del tempo fino a fermarsi. Ottima cena, siamo sazi. Ci aspetta un buon riposo. Forse anche Erno con spray e antibiotici riuscira’ a recuperare. Domani sara’ una lunga giornata. La mattina visita al fiordo piu’ famoso della Nuova Zelanda e poi la sera pernotteremo a Invercargill nella parte piu’ a sud dell’isola.
5 Marzo 2023
Oggi partiremo con la pioggia. In mattinata dobbiamo arrivare a Milford Sound, il fiordo piu’ famoso del paese e dell’emisfero australe
Percorriamo le solite fantastiche strade che lentamente, dopo un primo tratto in pianura che costeggia un lago alpino, si inerpicano lungo la valle. A costo di essere noioso….paesaggi FANTASTICI!!! Foreste, monti, ghiacciai. La Nuova Zelanda ci offre il meglio di se’.
Verso le 11 arriviamo a Milford Sound attraversando un lungo tunnel con lavori in corso. Il traffico corre su una singola corsia ed un semaforo lo gestisce. Lo spettacolo che ci si apre difronte da solo meriterebbe il viaggio. Il Mitra Peak, che con i suoi 1692 mt domina il fiordo e si riflette nell’oceano, e’ l’immagine iconica della Nuova Zelanda. E’ come il pino marittimo che domina (dominava…) il golfo di Napoli per l’Italia.
Troviamo all’arrivo pochissima gente. Ci prendiamo un caffe’ nel bar difronte al parcheggio e poi ci incamminiamo fino alle biglietterie dei traghetti . Molti visitatori sono gia’ partiti con i traghetti che percorrono il fiordo fino all’oceano. Le prossime escursioni partono alle 13. Decidiamo di andare anche noi. Ci rilasseremo 2 ore sull’acque dell’oceano che si insinuano tra i monti crendo uno spettacolo unico.
In attesa della partenza ripetiamo il rito della scala 40. Come al solito i due campioni escono subito. L’emisfero australe non e’ foriero di fortuna per i campioni della antica Europa.
La gita nel fiordo dura 2 ore. Ci accompagna il sole in questa lingua di mare e di meraviglie. Al rientro ci affrettiamo a riprendere i nostri ferri . Sono oltre le 3 del pomeriggio e Invercargill e’ a 270 km. Dobbiamo muoverci se non vogliamo saltare la cena.
Ripercorriamo a ritroso fino a Te Anau il percorso della mattina. Al semaforo che gestisce i lavori nel tunnel, in salita, ci fermiamo al rosso. Maurizio si sfila i guanti e il sinistro gli vola in terra ad un paio di metri distante.
Maurizio, senza scendere dal Tenere’, si piega per raccoglierlo. Si piega, si piega, si piega fino a quando non riesce piu a tenere il peso della moto inclinata e cade da fermo insieme ad Alexia. Scendiamo anche noi, aiutiamo Maurizio a rimettere in piedi la moto e risaliamo sulle nostre. Verde. Si parte. Io, Antonella ed Erno entriamo nel tunnel e lo percorriamo fino all’uscita. Mi accorgo che mancano alla colonna sia Maurizio che Fabrizio. Ci fermiamo ad aspettarli e dopo piu’ di 10 minuti finalmente arrivano anche loro. La moto di Maurizio, dopo averla rialzata, non si e’ rimessa in moto subito. La benzina si e’ rovesciata inondando l’iniezione e affogandola. Fabrizio lo ha aspettato fino a quando la Yamaha e’ ripartita e Maurizio, confuso e, nel suo orgoglio di vecchio biker, vergognato dell’accaduto, ha rischiato di schiantarsi contro un camion ripartendo a destra invece che a sinistra. Tutto e’ bene quel che finisce bene.
Fabrizio passa in testa e ci guida, come una chioccia guida i suoi pulcini dira’ Maurizio, fino a Invercargill.
Strade deserte ma superlative come le altre. E pascoli e animali fino a perdita d’occhio. Invercargill e’ deserta, e’ domenica sera e sembra di entrare in una citta’ fantasma. Arriviamo all’Ibis rapidamente. Alexia, la magnifica Alexia, risolve subito check in e garage.
Come al solito siamo affamati in una citta’ dove tutto e chiuso! Per fortuna che internet in Nuova Zelanda funziona dappertutto, anche nelle foreste, e Maurizio trova l’indirizzo di un ristorante indiano che sembra essere ancora aperto. 500 metri a piedi e raggiungiamo una villetta rosa che ospita al mezzanino il ristorante indiano. L’ ambiente piacevole adornato di statuette indiane, lo staff gentilissimo, il mangiare squisito con salse dolci o piccanti che esaltano l’ottima carne di questo paese e la birra neozelandese che non delude mai.
Usciamo ed e’ ormai notte. Domani comincia il ritorno e ci servono energie. Un buon riposo e’ la soluzione.
6 Marzo 2023
Invercargill non mostra particolarita’ meritorie di una visita. Citta’ nuovissima con le costruzioni tipiche di massimo 3 piani. Facciamo una bella colazione nella camera mia e di Erno. La piu’ grande e spaziosa che e’ dotata anche di cucina. Per questa sera abbiamo prenotato al Lake Tekapo un’intera casa e quindi ne approfitteremo per farci una bella spaghettata. Sona gia’ 10 giorni che non mangio la pasta e da buon italiano ne sento intensamente la mancanza. La prima sosta e’ quindi al supermercato. Facciamo provviste e siamo pronti per raggiungere Bluff, il punto piu’ a sud dell’Oceania.
Parcheggiamo difronte al segnale giallo che indica le varie distanze in linea d’aria tra Bluff e diverse capitali del mondo. Per l’Europa c’e’ solo Londra. Fra noi e la capitale inglese ci separano 18.958 km.
Siamo esattamente dalla parte opposta del pianeta e inevitabilmente scorre nella mia mente la storia dell’uomo e del suo progresso. Ma questa e’ un altra storia. Questo e’ solo un diario di un viaggio meraviglioso.
Spendiamo un quarto d’ora per le foto di rito e ripartiamo mettendoci alle spalle il sud. Ci dirigiamo verso Lake Tekapo e per arrivarci percorriamo 390 km all’interno del isola meridionale. 390 km di meraviglie! I paesaggi si ripetono: colline verdi, sali e scendi su asfalti impeccabili che tagliano una natura generosa. Ma pur ripetendosi non diventano mai monotoni. Solo repliche di una spettacolo che non vorresti mai smettere di guardare.
E’ sera e siamo a destinazione. Alexia ha trovato una villetta, su un pendio delle colline che circondano il lago. Una spettacolo. 4 camere, 2 bagni, 1 lavanderia, un grande living con annessa cucina e zona pranzo. E un grande cortile difronte per parcheggiare le moto.
Stasera nessuna fretta. Non dobbiamo trovare il ristorante perche’ sara’ Maurizio il nostro chef stellato!
Finalmente si mangia la pasta! Maurizio offre il meglio di se’ e la cena e’ forse la piu’ semplice ma la migliore di tutto il viaggio.
La serata si chiude con la solita scala 40 e approffittiamo della lavanderia per lavare e asciugare gli indumenti usati fino ad oggi.
7 Marzo 2023
Ci dispiace lasciare la casa che ci ha ospitato. Accogliente, comoda e con tutto quello che serve. Ne approfittiamo per una abbondante colazione. Erno si diletta nel cucinarsi e mangiarsi un omelette con 4 uova e arricchita con salame e formaggio. 6000 calorie di buon mattino gli renderanno agevole il viaggio fino a Kaikoura, il prossimo arrivo di tappa.
Attraversiamo Geraldine, una cittadina sufficientemente grande per trovarci un po’ di traffico. Ci perdiamo un po’ di vista e Fabrizio, Antonella ed io siamo in testa al gruppo convinti che Erno e Maurizio ci seguono. Continuiamo ad uscire dalla localita’ lasciandoci dietro depositi e spazi industriali ma guardando negli specchietti non vedo piu’ Maurizio ed Erno. Raggiungo Fabrizio in testa e lo invito a fermarsi.
Ci fermiamo entrambi con Antonella sulla banchina di sinistra per aspettare Erno , Maurizio ed Alexia.
Passano i minuti 2,3,5,10……e non si vedono. Ci scambiamo qualche parola di apprensione e, mentre stiamo decidendo di tornare indietro, un’ auto lanciata a velocita’ sostenuta si dirige verso di noi e con una frenata brusca ci si ferma davanti a 10 mt. Ne scende un maori, tarchiato, con gli orecchi traforati da orecchini su tutto il padiglione e pieno di tatuaggi, gridando “Crash,Crash,Crash!!!!” e puntando il dito verso la direzione da dove venivamo.
Il cuore di tutti e 3 ci e’ saltato in gola…. O Maurizio o Erno hanno avuto un incidente e forse grave; l’espressione del maori e la forza del suo grido facevano presagire qualcosa di brutto. Stiamo per girare e mentre guardiamo a destra per assicurarci che non venga nessuno vediamo arrivare Maurizio seguito da Erno con andatura veloce e con la mano sinistra gesticolando “vai,vai,vai!”. Siamo stupiti ma seguiamo l’invito di Maurizio e lo seguiamo.
Ripartiamo e qualche kilometro piu’ avanti ci fermiamo tutti per capire che cosa fosse successo e perche’ il maori ci avesse urlato “Crash,crash,crash”
Le 6000 calorie dell’omelette avevano giocato un brutto tiro all’amico Erno. Invece che dargli energia, corroborate dal lento traffico di Geraldine, gli hanno dato un colpo di sonno. Solo un attimo ma sufficiente per perdere l’equilibrio, salire, nel tentativo di riprendere la moto, su un marciapiede e quindi, con la “mucca” fuori controllo cadere a 10 km all’ora in mezzo alla strada. Niente di grave, niente di rotto per Erno e per la GS ma abbastanza per impressionare il maori tatuato e farlo strillare isterico “crash,crash,crash”. E come al solito ancora “e’ tutto bene quel che finisce bene”.
Arriviamo a Christchurch. Una citta’ accogliente con un piacevole centro. Pranzo e shopping alla ricerca di souvenir. Si riparte verso Kaikoura costeggiando il Pacifico. Mi ripeto se parlo di strade meravigliose ma non posso esimermi dal farlo. Stupende, curve, dossi, salite e discese dove si domina la moto senza la minima occasione per una sbavatura. Un delirio. Ma la sensazione la puo’, capire solo chi ama la moto.
Me ne spiace per gli altri ma, senza la passione per la motocicletta, si privano di emozioni indescrivibili.
E poi il Pacifico. Lascio all’immaginazione di tutti le sensazioni che si provano difronte all’oceano Pacifico. Per me e’ impossibile descriverle e poi sarebbero le mie e come tali personalissime e quindi che ognuno si immagini le proprie.
Dopo 412 km superlativi arriviamo a Kaikoura. A 200 mt dal Motel c’e’ un ristorante ancora aperto, il Lobster Inn, ed e’ naturale chiedere al cameriere un piatto con aragoste. Bhe…dell’aragoste neanche l’odore. Solo il nome. Il resto piatti di carne, stupendi, ma carne. Intorno a noi tanti schermi televisivi che trasmettono corse di cavalli e di cani e anche noi ci dilettiamo in qualche scommessa. La giornata e’ finita, come le altre ad una velocita’ pazzesca confermando la relativita’ del tempo.
Una scala 40 e una buona dormita. Domani ci aspetta il traghetto per risalire all’isola settentrionale. Purtroppo la fine del viaggio si avvicina.
8 Marzo 2023
La mattina ci saluta con tanta pioggia. Ritardiamo la partenza in attesa che si calmi e anche perche’ abbiamo solo 160 km fino a Picton e l’imbarco e’ previsto alle 17.
Continua a piovere e quindi vestiti con le tute antiacque ci indirizziamo verso nord. Dopo mezz’ora di moto ci appare sulla riva dell’oceano un monumento maori e un parcheggio. Ci fermiamo e ci accorgiamo subito che fra gli scogli adagiati sulla riva si muovono della macchie marroni.
Sono una famiglia di otarie sdraiate al sole che si muovono di qualche metro saltando da una pietra all’altra. Ci avviciniamo. Sembrano mansuete e ci fanno avvicinare senza mostrare alcun disturbo. Scattiamo 2000 foto a questi animali cosi’ lontani dal nostro mondo e poi ci fermiamo a finire le provviste di Invercargill.
Condividiamo tutti che sprecare o gettare via il mangiare e un peccato e quindi ci impegnamo ad esaurire tutto il contenuto della dispensa che Antonella ha trasportato, in una borsa laterale della moto, diligentemente per meta’ viaggio.
Riprendiamo le moto e via fino a Picton. Arriviamo abbondatemente in anticipo e aspettiamo in un parco difronte al porto l’imbarco. E’ latente in tutti noi lo strano sentimento che appare alla vigilia della fine di una bellissima vacanza. La malinconia mescolata al piacere dei giorni vissuti. Un sentimento che si vive in silenzio di voce ma in vicinanza di spirito.
Il traghetto stavolta e’ puntuale. Passiamo il tempo della traversata a mangiare qualcosa che ci siamo comprati ad un supermercato vicino ad un distribuitore e a giocarci la solita scala. Oggi viaggiamo di giorno e riusciamo a goderci lo spettacolo dell’insenature e dei fiordi all’uscita da Picton.
Arriviamo di notte a Wellington e dopo 22 km troviamo il motel. Domani sara’ la penultima tappa e un velo di tristezza fa compagnia ai i nostri sonni.
9 Marzo 2023
Anche stamattina il cielo minaccia pioggia. Ci attende una tappa lunga fino a Otorohanga, a qualche chilometro dalle grotte di Waitomo (Waitomo caves). Il tempo corre veloce, lo sguardo non e’ mai stanco di apprezzare la bellezza di questo paese e i 460 km finiscono in fretta .
Abbiamo il tempo per fermarci al motel e farci una bella doccia prima di scendere verso il centro della piccola localita’. Anche qui c’e’ solo un ristorante e abbiamo la fortuna di trovare l’unico tavolo da sei rimasto libero.
Dopo oltre un ora di attesa dall’ordine, un ottima carne come al solito e la buona birra locale ci allietano la serata. Fabrizio e Antonella ne approfittano per farsi una romantica passeggiata tra gli odori gradevoli dei pascoli neozelandesi.
E’ ora di riposare. Ma dobbiamo prima rinnovare il rito della scala 40 e prima di dormire le carte ci tengono svegli ancora un paio d’ore.
10 Marzo 2023
Oggi e’ l’ultimo giorno. Ancora 170 km e riconsegneremo le moto a Randal. Partiamo tardi, oltre il limite dell’ora di check out. Sembra quasi che una strana forza ci trattenga, ci inviti a rimanere in Nuova Zelanda. Nessuno di noi manifesta entusiasmo nel partire per il ritorno. Ognuno ha lasciato gli affetti forti lontano, a casa, ma la magica Nuova Zelanda e’ riuscita a non farcene sentire la mancanza.
Decidiamo di passare prima in hotel ad Auckland per scaricare in camera tutti i bagagli e poi andare da Randal a consegnare le moto. Ad Auckland ci aspetta una giornata calda, con tanto traffico e tanti semafori. Ogni incrocio col semaforo rosso e relativa attesa e’ una sauna ma finalmente usciamo dalla citta’ e ci dirigiamo a Maraetai verso Randal.
Facciamo l’ultimo pranzo insieme. Erno non e’ nello stesso hotel e la mattina successiva abbiamo orari di partenza diversi. Quindi dopo la consegna delle moto non ci vedremo piu’. Quindi l’ultimo pranzo insieme alle 4 quattro del pomeriggio. E’ un ristorante cinese, ancora chiuso fino alle 17, ma la simpatia di Maurizio e l’inglese di Alexia convincono la cinese ad aprire un’ ora prima!
Alla fine del pranzo ci alziamo lentamente, svogliati. Ancora soli 10 km in moto e il viaggio sara’ finito.
Ed eccoci da Randal. Randal non c’e’ ma Maurizio lo trova nella casa dei vicini e insieme risalgono verso noi. Ci accoglie con un grande sorriso insieme alla moglie.
Eh si, care compagne fedeli di viaggio vi dobbiamo lasciare. Ognuno di noi scende dalla moto ma non prima di aver battuto il palmo sul serbatoio. E’ un segno di ringraziamento verso una macchina ma con la quale ogni vero motociclista instaura un rapporto umano che solo ogni vero motociclista puo’ comprendere.
E qui ci salutiamo anche con Erno.
Si grande Erno, e’ stato veramente un onore e un piacere condividere questi momenti con te. Una grande stretta di mano, un abbraccio. Altre parole non servono. In quella stretta e in quell abbraccio c’e’ tutto il gradimento verso l’uomo e la riconoscenza di aver condiviso un viaggio speciale.
Foto, sorrisi, strette di mano con Randal e la moglie e la promessa che ci rincontreremo in Italia a vedere il GP del Mugello e magari spendere qualche giorno nel visitare la intrigante Transilvania.
Ritorniamo all’Hotel Ibis Budget. Fabrizio ed Antonella partiranno stanotte alle 4. Io, Maurizio e Alexia domani alle 15. Ci incontreremo di nuovo a Melbourne da dove insieme voleremo fino a Dubai. La sera facciamo una passeggiata intorna all’Ibis ma come al solito dopo le 19 tutto e’ chiuso.
Il tempo di una birra e una sola “pizza”da dividere in 5 consumata al bar a fianco dell’hotel e via a riposare. L’Europa e’ lontanissima. Ci vorranno 36 ore per arrivare a casa fra voli e scali.
11 Marzo 2023
E’ il giorno del ritorno. La noia dell’attesa e la lentezza del tempo trascorso in volo sono le stesse di tutti i lunghi viaggi. Quando arriviamo a Melbourne troviamo Antonella e Fabrizio che ci hanno preceduto di circa 9 ore. Loro gia’ sono stanchissimi, noi cominciamo ad esserlo.
Il volo verso Dubai e di 14 ore. E’ di notte e qualche ora la dormiamo. Esausti arriviamo la mattina a Dubai.
E’ venuto il momento di salutarci anche con Fabrizio ed Antonella. Loro vanno a Milano, noi a Bucarest. Il saluto e’ un amarezza ed una gioia contemporaneamente. L’amarezza della fine di una grande avventura e la gioia di avere degli amici in piu’. A presto giovani adulti, alla prossima entusiasmante cavalcata. Dove? Non lo sappiamo, ma dovunque sara’, insieme, sara’ una grande e bellissima!!!
12 Marzo 2023
Arrivati noi a Bucarest, Fabrizio e Antonella a Milano ed Erno a Budapest cominciano a risuonare i motivetti di whatsapp che confermano l’arrivo di tutti e di tutti bene.
Con whatsapp e’ iniziato, con whatsapp finisce. Ne finisce una ma spero, anzi sono convinto, che e’ solo la fine di un prologo ad altre meravigliose esperienze.
